Născut la Craiova la 4 martie 1882, ca fiu al unui avocat, Nicolae și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său, Ion Titulescu, în Titulești, Olt. Ion Titulescu era descendent al unei familii de moșeni și fiul protopopului Nicolae Economu. A îndeplinit funcția de prefect al județului Dolj, președintele Înaltei Curții, deputat în Parlament sub guvernul Ion Brătianu. Între 1893-1900 urmează cursurile Liceului „Carol I” din Craiova. Pe baza rezultatelor excelente obținute (premiul de onoare la examenul de bacalaureat) primește o bursă la Paris și timp de 5 ani va urma cursurile Facultății de Drept. În 1903 obține premiul „Ernest Beaumont” la un concurs organizat la toate Facultățile de Drept din Franța, cu lucrarea intitulată: „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”. Un faimos profesor la Drept, profesorul Berthelemy caracteriza astfel lucrarea înaintată comisiei: „claritatea expunerii, precizia cunoștințelor, excelentul plan adoptat, maniera foarte riguroasă a unor părți lasă o impresie foarte favorabilă”.
În același an, s-a întors în țară ca profesor de drept la Universitatea din Iași pentru ca după doi ani, în 1907, să se stabilească la București. Se căsătorește cu Caterina Burcă, fiica moșierului Gheorghe Burcă, intră în politică în 1909 și în 1912 intră în Parlament ca deputat de Romanați din partea Partidului Conservator Democrat condus de Take Ionescu. Începe acum o carieră politică din ce în ce mai consistentă, marcată de inițiative, discursuri și intervenții în Cameră memorabile care i-au adus o mare notorietate. La orizont apăruseră norii primului război mondial, dar România era încă neutră. Nicolae Titulescu susține cu patos unirea Transilvaniei cu România, afirmând într-un discurs că „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața”. Legat tot de Ardeal, în 1918, Nicolae Titulescu se numără printre membrii fondatori ai Comitetului Național Român al cărui scop era să promoveze dreptul românilor la unitatea națională.
În vara anului 1918, împreună cu alte personalități române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) înființează la Paris Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențiar al națiunii române. Între 1921 și 1927, Nicolae Titulescu a fost ambasador la Londra, și modul în care și-a exercitat atribuțiile i-a sporit mult prestigiul politic și relațiile internaționale.
În 1927, se întoarce în țară unde este numit ministru al Afacerilor Externe. Va avea această responsabilitate de trei ori până în 1936, cu întreruperi determinate de o nouă misiune de ambasador la Londra, între 1928 și 1932 și, mai ales, de alegerea sa ca președinte al Adunării Generale a Ligii Națiunilor între 1930 și 1932. În anii 1928 – 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori ministru al Afacerilor Străine. În primul ministeriat la Externe (1927-1928) are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari, ridicată de Budapesta, precum că România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii proprietari (moșieri) maghiari transilvani. Titulescu a combătut reproșul guvernului maghiar, demonstrând clar corectitudinea efectuării reformei respective de către București. Începând din anul 1921 a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei organizații internaționale. În această calitate a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproșat apropierea nepotrivită de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca și prea marea încredere arătată liderilor bolșevici. Simpatia deschisă pentru acțiunile stângii politice europene, cu precădere în Războiul Civil din Spania, a fost, de asemenea, negativ văzută de clasa politică românească a vremii.
În 1936, în timp ce se afla în străinătate, află însă de la radio că regele Carol al II-lea l-a demis invocând o remaniere guvernamentală. Va rămâne în străinătate un an de zile, mai întâi în Elveția și apoi în Franța. Chiar și lipsit de responsabilități oficiale, el continuă să țină conferințe și să scrie numeroase articole pe tema păcii tot mai amenințate de ascensiunea regimurilor totalitare. Revine în țară în toamna anului 1937 ca să participe la alegeri pe lista Partidului Național țărănesc al lui Iuliu Maniu. Nu reușește să câștige însă în fața candidatului concurent, liberalul Alexandru Alimășteanu, și pleacă din nou, de data asta definitiv, în Franța, unde se stabilește la Cannes.
Titulescu și-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca și pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcția întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene. Pe această linie politică, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convențiile:
- împotriva agresorului și a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înțelegeri;
- pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice (pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste).
Nicolae Titulescu moare la Cannes în Franţa, după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului. O analiză a gândirii sale diplomatice este făcută însuși de Nicolae Titulescu: „Întreagă politică externă pe care am urmat… n-a avut decât acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel încât războiul să devină imposibil”.
Lasa un raspuns