“Nu știu alții cum sunt, dar eu când” ajung acasă și închid ușa în spatele meu, secționez aproape total legătura mea cu lumea înconjurătoare. Nu numai pentru că la mine e liniște, curat și miroase frumos, ci și pentru că apartamentul în care locuiesc poartă amprenta mea și a soției mele. De la cărțile din bibliotecă la tablourile de pe pereți, totul ne reprezintă pe noi atât de pregnant, încât nu reușesc să mă simt nicăieri mai complet ca acasă.
Există un confort senzorial în faptul că amândoi protejăm cât putem această atmosferă în care facem ceea ce știm că e nevoie uneori, fără să avem nevoie de cuvinte. Ne cunoaștem destul de bine încât soția mea să-mi facă o cafea atunci când mă uit în fața calculatorului scriind sau eu să n-o deranjez în timpul serialului preferat. Deși aparent nimicuri, aceste lucruri sunt cele care înseamnă acasă și dacă uităm uneori cât de mult înseamnă pentru noi, o simplă excursie cu o noapte dormită în altă casă, indiferent a cui, ne readuce plăcerea de a trăi în felul nostru.
Din aceeași categorie fac parte gesturile venite din cunoașterea partenerului de viață, de la telefonul care păstrează dragostea, până la cumpărarea unei cărți care îi va place cu siguranță. Fericirea este o stare care apare atunci când concurează o mulțime de lucruri aparent minore, e ca o filarmonică în care foarte multe instrumente se adună pentru o linie melodică de excepție, pe care nici măcar unul dintre ele nu ar putea-o reda singur.
Acum înțeleg altfel drama divorțurilor, când unul sau amândoi soții trebuie să-și părăsească domiciliul. Despărțirea de partenerul de viață se completează cu pierderea spațiului comun într-o adevărată prăbușire de realitate, iar trama celui care pleacă este mult mai mică decât a aceluia care rămâne în spațiul respectiv, deoarece acesta trebuie să se confrunte zilnic cu obiectele care lipsesc din casă.
Lasa un raspuns