Până să termin facultatea, în fiecare an, Săptămâna Mare o petreceam la Botești. În consecință și posteam, pentru că bunicii mei au respectat tot timpul posturile de peste an. Cât timp eram în școala gimnazială și chiar și în liceu, în fiecare din serile acestei săptămâni aparte mergeam la biserică. Nu că ar fi dat pe-afară credința din mine sau din alți tineri asemeni mie, dar alt loc în care să ne îmbrăcăm frumos și să ne întâlnim seara nu prea aveam.

La biserică ne vedeam de treabă și eram pe cât posibil serioși, respectând întru totul orânduielile bisericești, dar când se termina slujba, era bucuria noastră. Drumul spre casă dura mai mult ca de obicei pentru că fie ne găseam de joacă, fie ne dădeam la povestit, fie căutam să strângem în brațe vreo domnișorică care ne era dragă prin vreun colț mai întunecat al uliței și să-i furăm un pup, două, trei. Pentru că pe vremea aia săruturile încă se furau, nu ți le dădea nimeni de-a gata decât după ce vrăjeai ceva timp cu persoana respectivă și purtați o corespondență serioasă pe bază de bilețele, prin intermediari, intermediari care dacă nu-i alegeai cum trebuie se mai întâmpla să rămână ei cu fata și tu cu vrăjeala. E drept că nici în biserică nu eram chiar de deochiat de cuminți, dar căutam să ne înăbușim râsetele din greu, ca nu cumva să ajungă la urechile părintelui Ionică, că odată ne trezeam cu el în cafas și ne scotea pe rând de-acolo punându-ne după aia să stăm în genunchi, în fața altarului, până se termina slujba.

În restul timpului, toată Săptămâna Mare ne pregăteam intens pentru Sărbătoarea Învierii. Făceam ordine în grădină, curat în curte, curat în casă iar de joi se începea și cu gătitul pentru zilele de sărbătoare ce aveau să vină. Se începea întotdeauna cu vopsitul ouălor. Asta era cea mai importantă treabă a zilei de joi, care trebuia musai să fie dusă la capăt indiferent de ce lucrări mai erau programate pe ziua respectivă. Spre seară, înainte de a merge la denie, musai că treceai pe la câteva vecine să vezi cum le-au ieșit și lor ouăle sau să verifici dacă s-au achitat de această sarcină.

Vinerea, cel puțin la noi în casă, era rezervată pentru cozonaci, pentru pască, pentru pâine și pentru socată, băutură fără de care Paștele n-ar fi avut niciun farmec. Sarcinile care îmi reveneau în ziua respectivă au rămas cam aceleași și acum dacă sunt la bunica: să tai lemne pentru cuptor, să aprind focul în el, să supraveghez să ardă bine peste tot, plus că mai trebuie să tai rahatul pentru cozonac, să mănânc jumătate din stafide și să pun socata la fiert, apoi trebuie să dau toate în cuptor și să ajut la scos. Ca bonus, puteam înghiți în sec ori de câte ori aveam chef de la mirosul de coptură proaspătă, că voie să mă ating de bucatele acestea n-aveam până sâmbătă dimineața. Socată în schimb puteam să beau cât mă ținea burta imediat ce se răcea și era pusă în sticle.

Sâmbăta dimineața ne apucam de restul bucatelor. Eu mai aveam de făcut un foc taman la cuptor, dar mai după amiază, ca să punem în el sarmalele și friptura de miel. În restul timpului era musai să mătur curtea în timp ce bunica termina curățenia prin casă și punea pe plită la fiert un borș de cucoș și, dacă mai era vreme, niște răcituri din curcan. După ce băgam și friptura cu sarmalele la cuptor, treaba era cam gata. Ne spălam și încercam să ațipim puțin ca să putem rezista la toată Slujba Învierii.

Pe la 11:30, începeam să ne pregătim și când clopotele bisericii dădeau semnalul adunării, ieșeam din casă fără a uita să lăsăm lumina aprinsă afară, ca să ne fie mai ușor la întoarcere. După ce dădeam ocolul bisericii, majoritatea celor prezenți la slujbă, porneam cu lumânările aprinse spre cimitir unde aveam grijă să împărtășim bucuria Învierii cu cei care nu mai sunt printre noi. Apoi ne întorceam la slujbă unde stăteam până dimineața. La întoarcere, când intram pe ulița noastră, pentru că aproape toți vecinii au cuptoare afară, mirosul de friptură, sarmale și pomi înfloriți te făcea de fiecare dată să înțelegi că Raiul nu trebuie căutat în altă parte decât pe pământ, în lucrurile simple dar cu adevărat importante ce ne înconjoară. Ca fapt divers, întotdeauna am reușit să aduc lumânarea aprinsă cu lumina Învierii acasă, ca să aprindem de la ea candela ce urma să ardă cu respectiva flacără multe, multe zile. Când ajungeam, nu ne puneam imediat la masă, ci mai înainte ne spălam pe față cu ou, busuioc și bani. Apoi ciocneam și abia la urmă ne bucuram de toate bucatele pregătite pentru această sărbătoare care încă mai are farmec și multă semnificație pentru majoritatea românilor.

 

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.