O poveste frumoasă…

de Dragoș Huțuleac

O poveste frumoasă începe cu niște oameni frumoși care merg într-un loc frumos. Se iau oamenii ăștia frumoși și se adună laolaltă, să zicem că la o cabană. La fel, să zicem că respectiva cabană se află sus de tot pe părâul Sălătruc, dar nu putem fi siguri de asta, după cum tot nesiguri suntem cu privire la numele cabanei, sau dacă aceasta are vreunul. Nu de alta, dar imediat ce lumea află despre un loc frumos, se îngrămădesc care mai de care să ajungă acolo și îl transformă într-un loc urât. Unde oamenii frumoși nu mai pot veni pentru că s-ar simți prost. Plus că le-ar fi milă de locul ăla frumos pe care mulțimea de oameni l-ar urâți. Așa că mai bine păstrăm frumusețea anumitor locuri vorbind cât mai puțin despre ele. Locurile alea pot fi în natură, sau chiar anumite cotloane sufletești în care nu putem permite să intre orice persoană. Pentru că, dacă nu alegem cum trebuie oamenii care ajung acolo, aceștia pot strica liniștea și pacea locului. Și-i păcat! Că e plăcut să ai un loc unde să te retragi când vrei să-ți reface puterile.

După ce s-au adunat oamenii ăștia frumoși laolaltă, se aprinde focul. Focul întodeauna a strâns oamenii în jurul său. Ce să zic? Căldura e plăcută. Fie că vine din vatră, fie că vine din suflete. Oricum ai lua-o, căldura apropie…. apoi, ca să fii sigur că ceva magic urmează să se întâmple, se toarnă în pahare. Licoare magică, pe care o beau doar semi-zeii. Doar că licoarea asta nu au voie să o bea și copiii. Ei, încă au sufletele de zei, pentru că nu înțeleg moartea nici imposibilul. Pentru ei nemurirea și posibilul fac parte din viața de zi cu zi. De aia se bucură din orice, de aia râd din orice, de aia nu țin supărare, de aia reușesc zilnic să se trezească cu zâmbetul pe buze și să se culce cu el tot acolo. Bine, nici de facturi nu știu…dar asta e altă poveste. Astea-s pentru noi oamenii, muritorii, care avem nevoie de licoarea aia magică ca să fim pentru câteva ore semi-zei, pentru că zei nu vom mai fi nicicând, indiferent cât, cum și ce licori magice vom consuma. Doar dacă vom redeveni copii ne vom simți iarăși ca zeii. Dar pentru un weekend e bine să fii și semi-zeu. Uiți că ești om și-ți permiți mai multe. Printre care și să fii fericit. Deoarece și om simplu, e riscant să fii fericit. Aproape oricine îți poate lua fericire. C-o vorbă, c-o faptă, chiar cu o privire. Dar semi-zeilor, nu! La ei nu mai contează nuanțele astea. De aia îi înțeleg întrucâtva pe cei care vor să fie semi-zei tot timpul. E mult, mult mai ușor decât să fii om….

Și dacă focul tot este aprins, se pune de o mămăligă. O mămăligă uriașă, de barabule, cu brânză, care pentru câteva clipe te întoarce în timp și te face să te gândești la bunici și la sărbătorile de iarnă petrecute la dânșii. Zâmbești, dar mai iei repede un pahar de licoare magică ca să topești cu ele nodul pe care ți l-a pus în gât amintirea. Se topește. Un alt nod în gât îl topești cu borșul care între timp s-a luat de pe foc. Îți încălzește sufletul mai ceva ca licoarea magică. La fel face și tocănița de oaie și cea de porc. Dar și glumele, râsetele, jocul copiilor și liniștea care ți-a cuprins sufletul pentru că ești acolo. În locul acela frumos, încojurat de oameni frumoși și ai vrea să nu mai pleci. Dar trebuie să o faci…pentru că dacă nu ai pleca, ai uita de probleme și probabil ai ajunge pe tărâmul acela unde există viață fără de moarte și tinerețe fără bătrânețe. Și știți și voi ce a pățit feciorul de împărat după ce s-a întors de-acolo. Nu? Dacă nu știți, citiți povestea…merită!