Oameni, religie și Dumnezeu

Pe măsura trecerii timpului și a apropierii de moarte cunoscuții noștri simt o apropiere tainică de Dumnezeu. E ca și cum apropiindu-te de ocean simți nevoia să înveți să înoți. Această nevoie tainică nu se manifestă în timpul util al vieții, când activ fiind ai pârghiile necesare pentru a o înlesni, ci atunci când neputincios, bătrân și epuizat ajungi la un nivel al înțelegerii privind efemeritatea existenței. În acel moment ultim, omul pornește o luptă cu natura însăși, nu pentru existența lui fiziologică, ci pentru cea mintală. Astfel, moartea devine un instrument esențial al dezvoltării conștiinței umane. Viața ne apare astfel ca o luare în posesie a realului , o primă așezare a hotarelor realității în conștiința noastră. Aceasta din urma a cucerit diverse tehnici – animalică, umană, intelectuală, religioasă sau, mai recent, sferele transcedentale ale ființei. Rafinamentul a degenerat în sofisticare după care au urmat doar copii, imitații. Dar tocmai din oboseala cronică a existenței avea să se nască o conștiință nouă, conștiința inconștientului. Astfel, toate idealurile, izvorâte din Dumnezeu sau din om, au dezvăluit o altă realitate, cea subiectivă. Undeva, în cursul procesului nostru formativ ca nație, în mediul înconjurator pe care ni l-am făurit, în adâncul Daciei profunde, există o influență corozivă care dizolvă unitatea noastră socială, împiedicând astfel construirea unei conștiințe a valorii comune. Rădăcina răului se află adânc îngropată în conștiința comună, în orgoliu intelectual, sărăcie spirituală, anxietate axiologică. Oricum am identifica-o ea distruge virginitatea sensibilității noastre ca nație. Un popor care nu cunoaște religia frumuseții trăiește în pustiu. Un popor care nu știe să-și aprecieze propriile valori nu are dreptul la viață. Un popor care se regăsește în Dumnezeu doar în fața morții păcătuiește față de sine însuși. E o durere adâncă să vezi cum reușim să ne murdărim unii pe alții, de dragul unor gânduri care nu sunt ale noastre, ci provin din incapacitatea de a înțelege că suntem manipulați. Mai grav e că și acolo unde lumina cunoașterii se înfiripă, aruncăm valul greu al prejudecății dor pentru a ne complace în mediocritate. Dar deasupra tuturor educația și excelența se ridică precum uleiul din candelele sfinte, păstrând vie lumina unui neam ce a dăinuit chiar și împotriva propriei voințe. Câteodată, la răscrucea timpului, Îl auzi vorbind pe Dumnezeu românește, și atunci, încurajat, te regăsești în lutul propriului neam, și mai scrii o pagină din propria viață. A venit, din nou, primăvara.