În fiecare seara, de la ora 19 până la ora 21 ies la plimbare cu Miruna. Pe mine mă relaxează, pe fiică-mea o bucură iar soției îi fac o impresie foarte bună. Din câte am observat, tot între orele respective, fac o impresie foarte bună și în rândul unor mămici, pe care nu le cunosc, dar care au aceeași activitate în intervalul respectiv de timp. Totuși, ca să nu devin vedetă, folosesc aproape în fiecare seară alt traseu. Nici nu știam, până să am copil, că Burdujeniul are atâtea străduțe care comunică între ele și nici atâția oameni care știu a zâmbi sincer atunci când au motiv.
Plimbările cu Miruna mă fac să cred din nou în oameni. Nu în toți. Doar în aceea care nu-și înfundă chipul tot timpul în telefon. Ei văd și altă realitate decât cea virtuală, a facebook-ului și a youtube-ului. Sunt mai blânzi și mai fericiți. Sau cel puțin așa par. Din punct de vedere personal, în cele două ore în care nu sunt conectat la internet, așa mă simt. Recunosc că și eu am fost un dependent de internet. Acum depind de dânsul doar în măsura în care mă ajută să-mi câștig existența, dar nu prea mă poate acuza nimeni că îl folosesc doar pentru a pierde timpul. De când fac asta, ziua decurge firesc și oricât ar fi de scurtă, îmi ajunge pentru a duce la capăt aproape tot ce îmi propun. Recunosc că nu mi-a ajuns niciodată o zi pentru a face un milion de dolari, dar sunt sigur că și asta se va întâmpla la timpul potrivit. Important este să perseverez. Nu știu de ce, dar de ceva vreme, mă tem că în loc să devin milionar în dolari, voi deveni milionar în euro. Și doar e lucru știut că de ce te temi, de aia nu scapi. Dar na, o să văd eu cum o să înving spaima asta!
Tot de când mă plimb cu Miruna mi-am reamintit cum e cu febra musculară, cum se dă bună seara, cum te ferești de câinii vagabonzi, cum transformi un urlet sincer de durere după ce-ți cade un BCA pe degetul mare când porți sandale într-un „shhhtttt fetița lui tata, shhtttt!”, cum să înghiți o înjurătură groaznică, cu toate componentele ei de rigoare, când te lovești la celălalt picior și cum să mă joc de-a avionul.
Până să apară Miruna, din 24 de ore, 12 le petreceam în fața calculatorului. 4-5 ore lucram, nu zic că nu, dar restul timpului, zău că-l pierdeam de pomană. Acuma îmi pare rău după dânsul. Puteam face multe alte lucruri folositoare cum ar fi, să visez. Am descoperit săptămâna ceasta că nu mai am vise. Poate mulți vor zice că e semn de maturitate. Chiar nu e. Există studii științifice care certifică acest lucru. Cu cât ai mai puține vise, cu atât ești mai aproape de moarte. Asta e realitatea. Dar eu, care nu mai am niciunul, oare să fi deja murit?!?
Lasa un raspuns