Tiptil, tiptil ne sustragem calității de om în sensul clasic al cuvântului și devenim un produs social ce are ambiția de a se numi om, dar om al secolului XXI. Nimic mai plictisitor!

Toată viața stă sub semnul convențiilor. Aceste gratii de fum pe care le asimilezi ca pe ceva ancestral, ca pe o componentă a ta fără de care EU nu are valoare de adevăr decât în contextul social al unui spital de psihiatrie. Aceste slugi atât de supuse verbului „a trebui”, care le umple automat cu atât de mult potențial etic încât devin neapărat reguli. Aceste tertipuri sociale, ajung să definească ceea ce noi, cu mare mândrie și considerație, credem a fi OMUL.

A dispărut omul ca „trestie cugetătoare”. Cât despre afirmația conform căreia omul ar fi un „animal social” putem a ne îngădui numai un zâmbet.

Omul secolului XXI nu este nici himeră, nici monstru, nici măcar „îngrămădire de contradicții”. Omul secolului XXI nu este altceva decât suma convențiilor de ordin social cărora trebuie să i se supună. Astfel devenim brusc niște paiațe care respiră. Șapte miliarde de paiațe care respiră cu un singur plămân. De ce uităm că avem proprii „plămâni”? De ce credem că aerul la comun e mai curat?

Probabil datorită stării de confort, de siguranță dată de grup. Acest prieten al tuturor și al nimănui în același timp. Pentru că spaima e singurul sentiment revelatoriu. Toată evoluția umană are la bază frica. Însăși iubirea se trage din frică. Trebuie să iubești ca să nu-ți mai fie frică. Pentru că iubirea apropie. Cu alte cuvinte, iubim de spaimă. Adică iubește ce te sperie și acel ceva nu-ți va deveni neapărat prieten, dar sigur nu-ți va deveni dușman.

Ei bine, în acest context, omul comun nu mai există. Nu-și mai are locul. A apărut în schimb un substitut al acestuia care, sub masca unei originalități închipuite, trece ca fiind unica expresie a timpului său. Fără îndoială, vorbim despre un timp mereu inactual, mereu pus pe fugă, un timp în care sinele are baterii iar dragostea ia forma unor maimuțăreli goale de conținut.

Încetul cu încetul, uităm că avem perspective. Uităm de ce trăim, iar viața noastră tinde a deveni o melodie pusă la nesfârșit pe repeat. Și ne transformăm în nimic. Un nimic comod și călduros al cărui singur scop precis este acela de a avea cât mai multe orgasme. Pentru că în societatea actuală, libidoul lui Freud, e la dânsul acasă.

Ei bine, acest nou om, nu mai are conștiința propriei sale conștiințe. El nu se mai regăsește în sine. El se regăsește în celălalt. Asemănarea cu celălalt îi conferă siguranța contextuală de a se numi om. Asta însemnând suprimarea voluntară și imediată a individualului, a acelei mărci înregistrate proprii ce îți conferă dreptul de a folosi pronumele personal EU. Pentru că EU devine în aceste condiții sinonimul lui TU și toată încăpățânarea sa de a se privi ca unicat nu-i conferă decât statutul unei copii fidele, a altei copii fidele, a altei copii fidele ș.a.m.d.

Astfel, nu mai putem afirma că am avea identitate. Identitatea presupune ceva personal, ceva propriu, un ceva intim ce dă valoare de adevăr acestui EU ce ne definește ca ființă, implicit ca oameni.

Vom merge cândva în excursie. Să spunem că în Anglia. Aici vom intra, firește, în magazinele de suveniruri unde, într-o cușcă, vom vedea o ciudățenie asemănătoare nouă, cu două mâini, două picioare, doi ochi, plus ceva atitudine sub care va scrie: „OM- ființă superioară înzestrată cu inteligență. A trăit din cele mai vechi timpuri până spre sfârșitul secolului XXI când, datorită secetei de identitate, a plictisului cotidian și a comodității specifice, a dispărut în masă. Câteva exemplare se mai pot admira în muzee din India, Guatemala, Africa de Sud și Norvegia. Îl puteți atinge. Nu mușcă!”

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*