În câte-un colţ de ţară mai trăiesc încă oameni – păstrători ai tradiţiei și, deși sunt din ce în ce mai puţini, înseamnă mult pentru România. Ei reprezintă, de fapt, România de la rădăcină și luptă cu mâinile goale cu tentațiile tehnologiei secolului XXI.

Unul dintre acești oameni este și Paul Torac din comuna suceveană Brodina, un tânăr în sufletul căruia Dumnezeu a sădit bunătate, curiozitate, dar și o dragoste imensă pentru tot ce înseamnă rădăcinile etniei huțule.

Născut într-o familie de huțuli simpli, dar parcă toți artiști, Paul a ales să urmeze studiile liceale la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Suceava, a urmat Facultatea de Științe ale Educației, iar gândul îl poartă și la un master  în etnografie pe care să îl înceapă în curând.

Huțul adevărat, la cei 24 de ani ai săi, Paul se mândrește cu istoria locală a concetățenilor săi și spune adesea că îi place mult teoria potrivit căreia „huțulii au convingerea că neamul lor s-a născut odată cu munții și că numai munții, nu și neamurile lumii au dreptul să-i revendice”.

„Mereu îmi place să spun ca m-am născut la Brodina, unde s-a născut și huțulca, în mirificul tărâm dintre păduri, unde se păstrează neatins un strop din veșnicia etniei huțule. Aici, jarul încă luminează și încălzește casa, încă se spun povești și se înfiripă doine și balade, iar fuioarele torc pe ritmuri de huțulcă. Firescul și naturalul se împletesc dând naștere unei armonii desăvârșite”, povestește Paul Torac.

Tânărul face parte din categoria celor care știu că a sta cu mâinile în sân și a privi la ce a mai rămas din frumusețea vieții de odinioară a satului românesc înseamnă, de fapt, nepăsare, iar asta nu are de-a face cu huțanul.

Așa se face că, după ce a scos la lumină o carte în care a prezentat zeci de cântece huțule culese, un nou proiect îi face cu ochiul. Acesta umblă pe ulițele bătătorite ale satului și își face loc în cufărul cu amintiri ale bătrânilor, de unde culege cele mai frumoase și vechi fotografii.

Stând de vorba cu fiecare în parte, fotografia se contopește automat și cu o poveste, una demnă de povestit și urmașilor săi sau, de ce nu, una demnă de scris într-o carte.

„Am început să creionez o nouă poveste despre huțuli. Cu ajutorul Domnului, multe chipuri de huțuli și câteva povestioare se vor întâlni dând naștere unei noi cărți. Pe această cale, aduc mulțumiri tuturor celor ce mă ajută la creionarea acestei povesti. Recunosc că, dorința de a salva de la uitare și de a transmite noilor generații neprețuitele comori de artă ale folclorului huțul, m-a făcut ca în ultimii doi ani să colind satele huțule, strângând cu ardoare neasemuitele avuții cultural-artistice moștenite de la bătrânii huțuli. Astfel, am cules 100 de cântece din satele huțule ale comunei Brodina, le-am scris în dialect cu caractere chirilice și apoi le-am și tradus în limba română, pentru a putea fi cunoscute de toată lumea. Totodată, gândindu-mă să omagiez Centenarul Unirii Bucovinei cu Țara, am dedicat cele 100 de cântece marelui eveniment. Tradițiile, aceste comori spirituale, nu au voie să fie date uitării, ci trebuiesc preluate, păstrate și perpetuate cu respect și responsabilitate, având o datorie morală de a nu lăsa nimic din ce avem bun și frumos să se piardă”, a declarat pentru SuceavaLive, tânărul.

Ajunul Bobotezei, 1930, una dintre fotografiile din colecția lui Paul Torac

Despre tinerii zilelor noastre, Paul crede că aceștia au obligația să își cunoască rădăcinile și să poarte cu mândrie straiele populare, îmbrăcându-și nu doar trupul, ci și sufletul.

„Să ai sănătate, credință și, în jur, lângă tine la nevoie, oameni frumoși și buni, și să rămâi o poveste nemuritoare în sufletul tuturor. Acestea sunt bucuriile vieții, căci clipele sunt scurte și ireversibile”, susține cu tărie huțulul născut între obcine de basm.

Și cum uneori să vorbești despre ceva ce iubești din adâncul sufletului poate fi mai presus de cuvinte, Paul Torac se rezumă în a-l cita pe Nicu Spînu când este întrebat ce înseamnă pentru el Bucovina: „Bucovina nu-i un loc trântit la-ntâmplare într-un colț de hartă, nu-i nici denumirea purtată cu fală de cei ce viețuiesc în acest colț de țară binecuvântat de Dumnezeu, ci o trăire, care se-nvață din pruncie la gura sobei, lângă hogeagul cald, unde vocea blândă a bunicilor ne îndeamnă să creștem oameni frumoși!”

 

Etnia huțulă, subiect de studiu pentru mulți intelectuali, încă o enigmă a neamului nostru

 

Printre cercetătorii care au manifestat interes pentru această etnie, se numără istoricul sucevean Mihai Iacobescu, care în lucrarea sa „Din Istoria Bucovinei”, sintetizează toate opiniile ştiinţifice referitoare la această populaţie, ajungând la concluzia general acceptată de comunitatea ştiinţifică cu privire la etnogeneza huţulă, că această etnie s-a format prin contopirea mai multor grupuri etnice eterogene: traci, sciţi, geto-daci, români, cumani, slavi etc., ajungând să vorbească un subdialect al limbii slave, dar păstrând în limba lor şi influenţe polone, dar mai ales româneşti, ca, de pildă: folosirea frecventă a lui dz în loc de z, terminaţia escu în numeroase nume de persoane, toponime, componente de factură etnografică, vestimentară, antropologică.

De asemenea, tot academicianul bucovinean ne subliniază faptul că istoricii au concluzionat că huţulii se aseamănă la vorbă, limbă şi unele obiceiuri cu rutenii, dar se deosebesc neîndoielnic de aceştia prin fizionomie, elementele romanice din limba lor, religie, port, tradiţii şi obiceiuri care îi apropie mai mult de români. În acest sens s-au pronunţat de-a lungul timpului şi antropologii J. Weisbach, Izidor Kopernicki, Fedir Vovk, care au demonstrat că datorită izolării geografice specifice, huţulii şi-au menţinut într-o mare măsură puritatea rasei lor, aceştia remarcându-se prin culoarea negricioasă a feţei şi părul închis la culoare (84% la bărbaţi şi 74% la femei), culoarea ochilor corespunzând culorii pielii (bruneţii având ochi negri sau căprui, iar blonzii – ochi albaştri) menţionând că rasa brunetă a început nu demult să se amestece cu cea blondă şi că nu a avansat prea departe la data studiului care a avut loc în 1904.

Istoricul I. Nistor, susţine în cartea sa „Românii şi Rutenii în Bucovina”, ediţia Academiei Române, din 1915 că aceştia ar fi de fapt ruteni care şi-au păstrat nealterată naţionalitatea lor până la anul respectivului studiu. Făcând referire la denumirea şi originea lor, acesta emite următoarele opinii: „[…] Aşa s-a putut deci întâmpla ca pribegi ruteni din munţii moldoveneşti de la hotarul Galiţiei să-şi păstreze nealterată naţionalitatea lor până în momentul de faţă. Aceştia sunt Huţanii. Unii aduc numele acesta în legătură cu românescul hoţ, ceea ce-mi pare prea puţin verosimil. Cuvântul românesc Huţan e o derivare a cuvântului huţul, nume pe care Huţanii şi-l dau ei înşişi. De unde vine acest huţul nu se ştie. Derivarea de la Uţi (Uzi n.n), o seminţie cumană, cu care s-a adus în legătură este greu de admis. Numele huţan pare să derive de la un nume topografic, format după analogia lui Moldovan, Ardelean, etc. Patria Huţanilor trebuie căutată în munţii Pocuţiei, de unde aceştia apoi se lăţiseră asupra munţilor Bucovinei. Aceştia adăpostiau o populaţie română foarte rară şi de aceea proprietarii acestor munţi îi primiau cu drag pe noii oaspeţi din Pocuţia ruteană. Astfel se strecurară peste hotar azi unul, mîine altul, până ce numărul lor spori la cîteva mii de familiii. La sălăşluirea lor în Moldova, Huţanii vorbiau ruteneşte şi erau slavi veritabili, astfel că diferitele ipoteze privitoare la originea lor nu ne importă în acest conex. La trecerea lor în Bucovina ei erau slavi, cari se înţelegeau între olaltă intr-un dialect malorus sau rutean şi pentru acest motiv trebuie să-i considerăm ca ruteni şi să cercetăm care era portul nostru faţă de ei.”  Tot el ne arată că s-a încercat să se deducă numele de huţul de la „Kočuli” derivat de la „kočiovati” care înseamnă „a nomadiza.”

O altă teorie interesantă ne este oferită de către Laura Profir, în articolul „Aspecte de etnografie şi folclor ale comunităţii huţule”, care consideră că termenul „huţul” poate fi lămurit având la bază dicţionarul sanscrit, care în componenţa sa are peste 600 de cuvinte ucraineşti. Astfel, autoarea pleacă de la cuvântul „Huţulia” care este format din cuvintele sanscrite „huţu” care înseamnă „zgomot” şi „lia” care înseamnă „curs de apă”. De aici, autoarea crede că putem interpreta că huţulii sunt locuitori ai zonelor de munte unde se află un curs de râu zgomotos.

 

 

 

 

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.