Am să încerc să vă explic ce cred eu despre soarta omului, despre sensul nostru pe acest pământ, deoarece am bănuiala că oamenii au cam uitat de ce trăiesc și de aceea sunt blestemați să repete mereu aceleași greșeli. Istoria ne arată că de fiecare dată când am amestecat forța cu guvernarea, rezultatele au fost catastrofale, dar noi ne încăpățânăm să tot încercăm să clădim societăți bazate pe forță. Indiferent dacă vorbim de forță fizică, militară sau politică, imperiile se autodistrug, săpate la bază de organizații aparent neimportante, care ajung la un anumit moment să conducă real în numele celor care conduc nominal. Că sunt funcționari, militari, politicieni sau preoți, se mențin cu toții în umbra unor conducători care, mai devreme sau mai târziu, sunt culpabilizați pentru toate lucrurile făcute în numele lor.
Omul de rând are de ales între poziția de eternă victimă și aceea de simpatizant al conducerii, în căutarea unui ascensiuni care să-i aducă satisfacții materiale. Foarte puțini aleg calea grea a asumării vieții așa cum le e dată și dintre aceștia apar uneori modele de viață și judecată obiectivă. I-am numit phoenixi, deoarece rareori forjarea caracterelor puternice se realizează fără ardere și din cenușa acestor arderi apare caracterul luminos al unui Gandhi, Eliade sau Țuțea, care să ne călăuzească pașii prin viață.
În Săptămâna Mare, nimic nu poate fi mai potrivit decât să ne gândim la renașterile mai mici de care avem parte în viață, la drumul nostru mai mult sau mai puțin drept între naștere și moarte.
Lasa un raspuns