Ilinca  își lipi nasul de geam căznindu-se să vadă ce mai este afară. Geamul era înghețat de multe, multe zile și pe sticla lui, Regina Frigului își ridicase regat. Uite, acolo în colț a zidit un castel cu turnulețe de gheață și ziduri mari din pietre prețioase. Din stânga castelului și până în josul geamului, Regina Frigului are o pădure magică, păzită cu strășnicie de oamenii ei de zăpadă. Ilinca nu se teme de dânșii, pentru că Marcel, omul ei de zăpadă, din curte, este mai mare decât toata armata Regatului Înghețat, dar i-a promis bunicului că nu se bagă pe tărâmul majestății sale. Tot bunicul i-a spus că acei copaci sunt făcuți din steluțele căzute din cer pe pământ, de la începutul lumii și până acum. Regina le-a adunat pe toate și a suflat peste ele dându-le o nouă viață. E adevărat că acum sunt copaci, dar parcă tot e mai bine așa, decât să fie lăsate pierdute, ale nimănui. Că și ele sunt suflete.

Ilinca oftează când se gândește la asta. Ea știe cum e să fii abandonată. Tăticul ei a dispărut la câteva zile după ce s-a născut. Mămica i-a spus că a plecat să se lupte cu un Balaur care se hrănește cu bani și lasă ținuturi întregi pustii și sărace. Vroia să-l învingă și să devină eroul tuturor. Probabil a căzut în luptă, sau l-o fi mâncat Balaurul cu totul, că de întors, tăticul nu s-a mai întors. Oricum prea departe nu crede ea că se află Balaurul ăsta, pentru că mămica îi dădea să manânce bani măcar odată pe lună, ca să n-o pape pe fetiță. Sau cel puțin așa știa ea. L-a tot hrănit 4 ani, până când într-o zi, a găsit o scrisoare în ușă care a făcut-o să plângă. În seara aceea i-a spus Ilincăi că trebuie să plece și ea să de-a piept cu Balaurul, că altfel le mănâncă pe amandouă. Cât timp e mămica plecată, ea trebuie să stea cuminte la internat și să o aștepte, pentru că mămica va învinge și se va întoarce la dânsa.

Următoarea zi, Ilinca a fost trezită dis de dimineață de mămica ei, a fost strânsă în brațe, pupată, a fost urcată într-o mașină albastră și dusă la o casă mare, mare, plină de copii. Unii erau mai mari, alții mai mici, unii mai frumoși, alții mai urâți, unii mai obraznici, alții mai cuminți…ca la grădiniță. Numai că aici, stăteau la grădiniță tot timpul și timpul trecea tare greu pentru ei…. Oricum, cu 3 zile înainte de face 5 ani, Ilinca văzu că pe ușa camerei în care stătea ea și cu în 6 fetițe, intră un nene bătrân, cu o barbă până la piept, încins cu un brâu de piele peste o burtă aproape cât dealul din spatele internatului. Ochii albaștri, erau umbriți de niște sprâncene groase din care puteai ușor împleti două codițe. Nasul mare, cam cât o plăcintă cu varză de care mai primeau ei la prânz, era așezat pe cea mai mare și mai roșie față pe care o văzuse fetița până atunci. Ca să fie sinceră, se cam speriase la început de arătarea aia de om, mare cât un căpcăun. Când l-a văzut că se îndreaptă spre pătuțul ei, pentru câteva clipe i-a stat inima în loc: „Dacă mă mânâncă?”. Totuși privirea blândă a bătrânului o făcu să zâmbească și să se facă mică, mică, mică de tot în așternut. S-a așezat în genunchi lângă pat, i-a luat mânuța în palma sa și a întrebat-o „Tu ești Ilinca?”….fetița a înclinat din cap cu sfială ca da, atunci bătrânul a luat-o în brațe, a strâns-o la pieptul lui mare și a zis „Eu sunt Ifrim, bunicul tău!”. Fetita nici nu știa că are un bunic. Auzise de la ceilalți copii că există așa ceva, un fel de părinți mai bătrâni, dar nu credea că are și ea.

Din ziua aia, fetița s-a mutat cu dânsul. La început n-a vrut să meargă, pentru că îi promisese mămicii că o așteaptă la internat, dar bunicul a făcut nu știu ce magie și a dus-o în biroul doamnei directoare unde fetita a putut vorbi după multă vreme cu mămica. Mămica ei părea că plânge, dar i-a spus să fie cuminte, să meargă cu bunicul și să-l asculte, că dacă îl ascultă, ea va veni mult mai repede după dânsa. Bunicul…și el era cu ochii în lacrimi. El nu vorbise cu mămica fetiței de și mai multă vreme.

Ca să ajungă la casa bunicului, au schimbat două trenuri, au luat un autobuz și au mers peste 7 km pe jos. Bunicul stătea într-un sat înconjurat de pădure, pe vârful unui munte. Acolo avea casă mare cu 4 camere și sală pe mijloc, încă o casă mai mică în curte, un grajd cu două vaci, un cal, 20 oițe, un berbec prost și cățeii Grivei și Lăcustă.  Pe bunica a înghițit-o alt balaur, unul mult mai rău, care se numae Cancer și se hrănea cu oameni de-antregul. Tot balaurul ăsta îl mâncase pe frățiorul mămicii. De-atunci ea a plecat de-acasă și n-a mai ținut legătura cu nimeni. Bunicul a crezut că și pe mămica o mâncase alt balaur, dar pe ăsta nu a vrut să-i zică Ilincăi cum se numește.

Viața cu bunicul Ifrim era tare interesantă. Parcă trăia într-o poveste continuă. El îi spunea că văcuțele lui se transformă în fiecare seară, după ora 12, în fluturi de noapte și merg să se hrănească cu fân de pe planeta Marte, de asta sunt așa grase, frumoase și războinice. De-acolo pesemne că se hrănește și tanti Ileana, credea bătrânul, nevasta lui moș Ilarion, că și ea era la fel. Tot bunicul i-a povestit că oițele lui sunt stră, stră, stră, strănepoatele berbecului cu lână de aur pe care îl căutau nu știu ce hoțomani să îi fure lâna, în loc să-l îmblânzească. Despre berbec, i-a spus că e fratele din altă mamă al lui Tândală, dar fetița nu pre înțelegea cum vine treaba asta. Grivei, nu avea o poveste aparte, dar Lăcusta era numit așa fiindcă nu lăsa nimic de mancare pe unde trecea. Nici în grajd nu-i dădea voie bunicul să intre, pentru că l-a prins în două rânduri cum sugea de la vacă. Cică nici vițeii nu aveau așa spor. Și câte și mai câte alte povești îi zicea bunicul…

Acum, bunicul ațipise pe cuptor. Toată ziua umblase să facă cărări, că era un viscol grozav. Pe Ilinca azi nu a luat-o cu el. I-a spus că se teme să n-o ia vântul. De asta fetița încearcă se vadă dincolo de Regatul Înghețat. Îi era dor de afară. Și de mămica ei îi este dor. Uite, mâine e ajunul Crăciunului. Lui Moș Crăciun nu a putut să-i scrie, că nu știe cum iar lui bunicul prea i s-a înroșit nasul când l-a întrebat dacă a pus la poștă scrisoarea pe care i-o dictase…

Afară viscolul bătea din ce în ce mai tare. Copacii se scuturau de zăpadă, ca baba Saveta de păcate, dar asta e o altă poveste a bunicului…Ce a mai râs când i-a spus-o! Focul arde si lemnele trosneau în sobă, încălzind până și sufletele. Ilinca își simte pleoapele tot mai grele, dar știe că nu e bine să doarmă la masă. Uitându-se cu atenție, a văzut că în castelul Reginei Frigului e agitație. Regina, însoțită de o suită de oameni de zăpadă a ieșit din palat și s-a îndreptat către caleașca ei din turțuri de gheață, la care are înhămați 7 cerbi siberieni. A ridicat buzduganul în care stă închisă puterea iernilor cele de demult și a arătat spre cer. Acolo, o stea mai luminoasă ca toate, se pregătea să cadă. Regina voia să o culeagă până ajunge pe pământ, ca să nu-i știrbească frumusețe. Dar steaua noastră nu știa asta. Ea vroia să îndeplinească dorința unei fetițe de 5 anișori, pe numele ei Ilinca. Așa că a început să se desprindă de cer și să cadă pe spre pământ, încet, ca o frunză ce încă nu și-a spus povestea. Ilinca a închis ochii, legânându-se odată cu ea. Când i-a deschis, atât mămica cât și tăticul, învinseră Balaurul care mănâncă bani. Tăticul dormea în stânga ei, mămica în dreapta, bunicul zâmbea de lângă fereastră. Atunci a știut Ilinca că a venit cu adevărat Crăciunul

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*