Etnia huţulă, este una dintre cele mai puţin cunoscute minorităţi etnice din Europa zilelor noastre. Pentru că jumătate din mine aparține acestui neam, mi-am propus ca în săptămânile următoare să realizez o cercetare asupra originii, limbii şi a culturii populare huţule, deoarece am credința că aceste elemente demonstrează în mod clar originalitatea şi specificul etnic al acestei populaţii. Rezultatele acestor cercetări se vor găsi în rubrica „Poveștile Huțulilor”.

Mi-am propus ca în acest demers, să trec în revistă principalele teorii referitoare la etnia huţulă într-un mod cât mai coerent cu putinţă, pentru a împărtăşi celor interesaţi informaţii relevante cu privire la huţuli şi locul lor în societatea contemporană. Consider acest demers important pentru că, deşi populaţia huţulă este răspândită în România (Bucovina şi Maramureş), Ucraina, Slovacia şi Polonia, foarte puţină lume ştie de existenţa sa. Această lucrare vrea să sublinieze specificul acestei etnii în contextul în care globalizarea, greşit înțeleasă, pare să condamne acest neam la uitare.

 

Cunoscuţi de obicei sub numele de „huţuli”, nume provenit din limba ucraineană, sau „huţani” numele românizat al aceloraşi etnici, denumirea acestora cere lămuriri suplimentare în vederea clarificării identităţii acestui neam. Încă de la început trebuie să subliniem faptul că termenul de huţul nu este agreat de către această populaţie. Ei consideră această denumire o poreclă atribuită lor din cauza faptului că aceştia au crescut şi folosesc încă cai de rasă huţulă, aceştia fiind indispensabili activităţilor lor curente. Folosirea acestui termen (huţul) pe scară largă, a dus la împământenirea acestuia şi identificarea sa cu oamenii locului. Perceput ca o poreclă, acest termen este evitat de către etnicii respectivi, preferând în schimb să fie consideraţi „hârschiliude” adică oamenii muntelui, „chrestiani”- creştini ortodocşi, „ruski liude” – oameni ruşi sau „verhovenci” adică locuitorii piscurilor de munte.

Provenienţa etnonimului huţul reprezintă o problemă controversată care a fost de obicei analizată concomitent cu originea etnică a acestei populaţii. În cele ce urmează ne propunem să trecem în revistă principalele teorii referitoare la originea huţulilor, arătând că toţi cercetătorii interesaţi de studierea acestei etnii ne demonstrează că aceştia nu sunt ucraineni 100%, aşa cum îşi doresc autorităţile să-i percepem, ci din contra, reprezintă grupa etnică ucraineană cea mai individualizată lingvistic, psihic şi comportamental, antropologic, etnografic şi folcloric, filosofic chiar, ce conştientizează acut şi îşi revendică identitatea proprie, percepută ca atare de colectivităţile sociale.

Printre cercetătorii care au manifestat interes pentru această etnie, se numără istoricul sucevean Mihai Iacobescu, care în lucrarea sa „Din Istoria Bucovinei”, sintetizează toate opiniile ştiinţifice referitoare la această populaţie, ajungând la concluzia general acceptată de comunitatea ştiinţifică cu privire la etnogeneza huţulă, că această etnie s-a format prin contopirea mai multor grupuri etnice eterogene: traci, sciţi, geto-daci, români, cumani, slavi etc., ajungând să vorbească un subdialect al limbii slave, dar păstrând în limba lor şi influenţe polone, dar mai ales româneşti, ca, de pildă: folosirea frecventă a lui dz în loc de z, terminaţia escu în numeroase nume de persoane, toponime, componente de factură etnografică, vestimentară, antropologică. De asemenea, tot academicianul bucovinean ne subliniază faptul că istoricii au concluzionat că huţulii se aseamănă la vorbă, limbă şi unele obiceiuri cu rutenii, dar se deosebesc neîndoielnic de aceştia prin fizionomie, elementele romanice din limba lor, religie, port, tradiţii şi obiceiuri care îi apropie mai mult de români. În acest sens s-au pronunţat de-a lungul timpului şi antropologii J. Weisbach, Izidor Kopernicki, Fedir Vovk, care au demonstrat că datorită izolării geografice specifice, huţulii şi-au menţinut într-o mare măsură puritatea rasei lor, aceştia remarcându-se prin culoarea negricioasă a feţei şi părul închis la culoare (84% la bărbaţi şi 74% la femei), culoarea ochilor corespunzând culorii pielii (bruneţii având ochi negri sau căprui, iar blonzii – ochi albaştri) menţionând că rasa brunetă a început nu demult să se amestece cu cea blondă şi că nu a avansat prea departe la data studiului care a avut loc în 1904.

Istoricul I. Nistor, susţine în cartea sa „Românii şi Rutenii în Bucovina”, ediţia Academiei Române, din 1915 că aceştia ar fi de fapt ruteni care şi-au păstrat nealterată naţionalitatea lor până la anul respectivului studiu. Făcând referire la denumirea şi originea lor, acesta emite următoarele opinii: „[…] Aşa s-a putut deci întâmpla ca pribegi ruteni din munţii moldoveneşti de la hotarul Galiţiei să-şi păstreze nealterată naţionalitatea lor până în momentul de faţă. Aceştia sunt Huţanii. Unii aduc numele acesta în legătură cu românescul hoţ, ceea ce-mi pare prea puţin verosimil. Cuvântul românesc Huţan e o derivare a cuvântului huţul, nume pe care Huţanii şi-l dau ei înşişi. De unde vine acest huţul nu se ştie. Derivarea de la Uţi (Uzi n.n), o seminţie cumană, cu care s-a adus în legătură este greu de admis. Numele huţan pare să derive de la un nume topografic, format după analogia lui Moldovan, Ardelean, etc. Patria Huţanilor trebuie căutată în munţii Pocuţiei, de unde aceştia apoi se lăţiseră asupra munţilor Bucovinei. Aceştia adăpostiau o populaţie română foarte rară şi de aceea proprietarii acestor munţi îi primiau cu drag pe noii oaspeţi din Pocuţia ruteană. Astfel se strecurară peste hotar azi unul, mîine altul, până ce numărul lor spori la cîteva mii de familiii. La sălăşluirea lor în Moldova, Huţanii vorbiau ruteneşte şi erau slavi veritabili, astfel că diferitele ipoteze privitoare la originea lor nu ne importă în acest conex. La trecerea lor în Bucovina ei erau slavi, cari se înţelegeau între olaltă intr-un dialect malorus sau rutean şi pentru acest motiv trebuie să-i considerăm ca ruteni şi să cercetăm care era portul nostru faţă de ei.”  Tot el ne arată că s-a încercat să se deducă numele de huţul de la „Kočuli” derivat de la „kočiovati” care înseamnă „a nomadiza.”

Lingvistul Ioan Pătruţ comentând antroponimele „Uz”, „Uzu”, „Uza” şi toponimele „Valea Uzei”, „Poiana Uzului”, „Pasul Uz” nu face referire la populaţia uzilor, dar vede la aceste antroponime forme iniţiale cu un „h” înainte, pierdut ulterior în cuvintele „Huzul”, „Huzea”, „Huza”. De aici, putem presupune că s-a derivat un antroponim „Huzul – Huţul”.

O altă explicaţie a acestei denumiri vine de la legătura făcută între între calul huţul (ținând cont de importanţa sa în viaţa huţanilor) şi omul huţul, optându-se la un moment dat asupra cuvintelor „huţcatesia” sau „huţcatese” ca termen de provenienţă pentru numele etniei, care în ucraineană înseamnă „a sălta în şa”, „a se legăna în şa”. În acelaşi sens, Suchewicz atribuie atât calului, cât şi numelui de huţul o origine turcească (Huţulscena).

O altă opinie este cea împărtăşită de G. Ivanescu, potrivit căreia etnonimul respectiv este de dată veche, aparţinând epocii tribale, autorul ajungând să creadă că la baza numelui se află denumirea tribului slav al ulicilor.

Potrivit lui Daniel Folkmar şi Elnora Cuddeback Folkmar, „huţulii sau guţulii, un popor cu fruntea foarte lată din Bucovina, vorbind un dialect rusin, au implatat în mod evident un element mongol peste moştenirea lor ruteană. Acest element ar putea proveni de la uzii sau cumanii deja dispăruţi, care au penetrat această regiune în timpuri străvechi, sau ar putea fi de origine daco-română”

Trebuie să menţionăm aici şi o posibilă derivare a termenului huţul de la cuvântul „huţuly” care provine de la numele cneazului morav Heţvlo,  pomenit în cronica lui S. Bnadke în anul 864, care ar însemna „om al lui Heţvo”. În sprijinul acestei posibile origini se găseşte şi în expresia orală huţănească „moŭte Heţio!” folosită ca admonestare în momentul în care un copil face o obrăznicie mai mică, cu sensul aproximativ de „hoțomanul meu”, „şmecherașul meu”, etc.

O teorie nouă despre originea şi denumirea huţulilor ne-o oferă Nicolae Macovei care îi consideră daci şi daco-români creştinaţi de către misionarii bizantini din Capadocia şi Siria. El îşi construieşte argumentaţia pe baza unor descoperiri făcute în Rezervaţia Floristică Răchitişu Tătarca, unde se găsesc nişte blocuri de  piatră cu însemne şi simboluri creştine care fac referire la o populaţie suseana, adică din părţile de sus sinonimă oarecum cu expresia rusească pe care şi-o atribuie huţulii, anume  verhovenci adică locuitorii piscurilor de munte. El arată într-un articol că cel mai vechi şi mai des întâlnit toponim din perioada sec. V-VII din zona Bucovinei care corespunde arealului geografic al populaţiei huţule este termenul „Sus” cu variantele „Zuz”, „Uz”, „Udzu”. Aşezarea populaţiei slave pe aceste meleaguri a dus la transformarea termenului de mai sus, împreună cu variantele sale în „Uţ”, „Huţu” pentru ca între secolele XVIII-XIX să se transforme în „Huţul” sau „Huţan”.  

O altă teorie interesantă ne este oferită de către Laura Profir, în articolul „Aspecte de etnografie şi folclor ale comunităţii huţule”, care consideră că termenul „huţul” poate fi lămurit având la bază dicţionarul sanscrit, care în componenţa sa are peste 600 de cuvinte ucraineşti. Astfel, autoarea pleacă de la cuvântul „Huţulia” care este format din cuvintele sanscrite „huţu” care înseamnă „zgomot” şi „lia” care înseamnă „curs de apă”. De aici, autoarea crede că putem interpreta că huţulii sunt locuitori ai zonelor de munte unde se află un curs de râu zgomotos.

(va urma…)

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.