Poveștile huțulilor (VI): Etnia Huțulilor în lumina documentelor istorice

Primii coloniști slavi din Moldova medievală au fost huțulii care au venit din Pocuția la începutul veacului al XVII-lea, ei trecând apoi Ceremușul, așezându-se în Câmpulungul Rusesc și la Răstoace. Prezența lor este dovedită printr-un document care arată că la 20 Mai 1647, o delegație formată din 40 de huțani s-a prezentat cu o jalbă la Vasile Lupu, domnitorul Moldovei din acea vreme, jăluindu-se că proprietarii locurilor despădurite de ei, (mănăstirea Putna, mai mulți mazili și răzeși), nu vor să le recunoască dreptul de proprietate asupra acelor locuri.

De la Câmpulungul Rusesc și Răstoace, au ajuns la Berehomete și Șipotele Siretului. Înaintând pe Putila în sus, ei s-au așezat în localitatea cu același nume, în Dehtenet, Sârghieni și Plosca, de unde au trecut în Valea Sucevei la Selehtin, Șipotele Sucevei, Ulma, Nisipitu, Sodau Mesy Brodi (Brodina de azi), Falcău, iar de acolo au coborât cu o bifurcație la Cârlibaba și pe Moldova, în jos, la Breaza, continuând pe afluenții râului Moldova: Moldovița și Suha, ocupând satele Argel, Ruși-Moldovița (Moldovița), Ruși-pe-Bou (Paltinu), Ostra, Gemenea și Ciumârna.

1. Nistor, în studiul privind răspândirea huțulilor în munții Moldovei arată că „la trecerea în Bucovina, ei erau slavi care se înțelegeau întrelaolaltă într-un dialect malorus sau rutean și pentru acest motiv trebuie să-i considerăm ca ruteni și să cercetăm care era raportul nostru față de ei.” Aceasta afirmație a stat ca motiv pentru care huțulii au fost numiți și rusneci sau ruteni, iar localităților unde s-au așezat, li s-au adăugat pe lângă denumirea propriu zisă a acestora și ce de „rus”. (Ruși-Moldovița, Ruși-pe-Bou, etc.)

Pe temeiul mărturiilor istorice, rămâne bine stabilit că așezarea rutenilor din Bucovina s-a făcut în urma tulburărilor din Polonia, pe la anul 1742 și au continuat până în 1779. În acea perioadă, țăranii ruteni, fugiți în mase compacte de pe moșia stăpânilor lor din Galiția, se așează în regiunea dintre Nistru și Prut. Bejenarii ruteni sunt semnalați documentar prin scrisoarea Hatmanului Coroanei din Polonia către Constantin Vodă Mavrocordat abia în anul 1742, deci după 100 de ani de la venirea huțulilor în zonele muntoase menționate în paragrafele de mai sus, rutenii preferând să se așeze în zona de câmpie dintre Nistru și Prut.

Cele mai vechi date statistice despre huțulii din Bucovina, le avem de la primul guvernator militar al regiunii, generalul Gavriil baron Spleny de Mihaldy. La porunca acestuia s-a alcătuit imediat după ocupare, un izvod al populației din țară, cu ajutorul primăriilor de prin sate, care se păstrează în arhivele de război de la Viena. Acest recensământ ne arată că la 1774 s-au găsit 1.112 familii de huțuli, numărând 6.000 de persoane, care trăiesc în munții Bucovinei, ocupând 21 de sate. Tot acest recensământ precizează că între Prut și Nistru trăiesc alte 6.000 de suflete rutene, pribegite din Galiția.

După înglobarea Bucovinei la Galiția, trecerea bejenarilor ruteni în Țara Fagilor era ușurată prin desființarea frontierei. Astfel, numărul lor a sporit, aceștia începând să coboare mai întâi pe Valea Siretului, apoi pe cea a Sucevei, luând locul românilor fugiți în regatul Moldovei, ocupând satele acestora.

În sec XIX, cu sprijinul Curții Imperiale de la Viena, ia proporții mișcarea panslavistă. Prin această mișcare, naționaliștii ucraineni, urmăreau crearea statului Ucrainean din Carpați, până în Caucaz. La un moment dat, acest lucru i-a convenit curții de la Viena, facilitând crearea de școli în limba ucraineană pentru toate etniile care vorbeau în dialect rutean, această măsură extinzându-se și asupra Bucovinei. Pentru etnia huțulilor din Galiția și Bucovina a fost o lovitură grea, deoarece prin aceasta, au fost împiedicați să-și cultive limba și cultura moștenite din moși-strămoși. Din acest motiv, huțulii zilelor noastre nu au o cultură proprie, mai cu seamă în ceea ce privește literatura.

Din cele spuse mai sus se desprinde cu claritate că etnia huțulilor s-a plămădit în condiții de timp și teritoriu diferite de cele ale rutenilor, maloruși sau ucraineni, în consecință nu poate fi considerată una și aceeași cu etniile respective. Este o greșeală când se afirmă că huțulii aparțin etniilor rutene sau ucrainene. În toate documentele istorice, găsim separat denumirea de etnie huțulă, față de etnia ruteană sau cea ucraineană. Consider că, pentru a le păstra identitatea, suntem obligați a respecta datele istorice privind denumirea huțulilor și să nu-i dăm altă interpretare decât aceea cu care au venit ei pe meleagurile Moldovei și Bucovinei.