Seara coborâse în tihnă în cătunul din Bănila. Greierii cântau frumusețea nopții cum cântau pe timpuri menestrelii frumusețea fetelor de împărat. Până și broaștele din iazul lui moș Spiridon le dădeau dreptate, acompaniind prin glasul lor răgușit, orchestra din fânețurile ce așteptau să fie cosite a doua oară. Noaptea asta avea ceva magic. Stelele luceau pe cer ca ochii fetelor îndrăgostite iar văzduhul mirosea a doruri aprinse ce dau năvală în sufletele tinerilor odată cu primăvara vieții și apun tocmai când li se termină ghemul zilelor. Lumea se strânsese prin case și se pregătea de praznicul cel mare al Adormirii Maicii Domnului. La toată gospodăria mirosea a sarmale cu mei, borș de găină și friptură. Pâinea și plăcintele coapte în cuptor, umpluseră valea de miresme care îl făceau și pe Sfântul Duh să înghită în sec, iar Sfântul Petru, fiind după cum știm mai slab de fire, deja îmbrăcase haine de cerșetor ca să ceară milă pe la casele oamenilor gospodari. Pentru că în Rai nu-i întristare, nici suspin, dar nici bucate alese. Lapte și miere dimineața, lapte și miere la amiază, lapte și miere seara… De la atâta lapte și miere, majoritatea sfinților aveau diabet, dar fiind ființe îngerești nu simțeau boala ca muritorii de rând. Aveau mai mult o lehamite de viață, o lene preasfântă, că de aia răspundeau așa greu la rugăciuni. Că se enervase și Dumnezeu Tatăl la un moment dat: „Mai faceți băi, putorilor, câte-o minune, că nu mai crede lumea. Poate vreți iară să vă trimit în deșert să vă hrănească păsările cerului…” N-au vrut, așa că mai fac câte o minune o dată pe an și aia cu mare ce greu. Le-a pierit râvna.

 

Cine era Rodion

 

Așa gândea Reveca în timp ce își împletea părul bogat în două cosițe, pe care le prinsese cu panglică roșie de mătase. Că avea un păr despre care vorbeau 5 sate. Mă rog și despre ochii ei vorbeau cam tot atâtea sate, numai că tătică-său era om aspru și lumea avea grijă ca vorbele despre ochi să fie mai domoale, să nu se audă pe ulița mare. Cu toată asprimea lui, în seara aia o lăsase să meargă cu mai mulți tineri la stână la Rodion, cel mai vestit baci de prin împrejurimi. Rodion era un bărbat cam la 50 de ani, frumos, bine legat și cunoscut de oameni ca fiind preaînțelept. Nu se purta cu nimeni rău, dar dacă cineva îl pizmuia sau îi voia răul, pățea multe lucruri de nepomenit în cuvinte. Lumea știa că se ocupă cu vrăji, dar nici el nu se ferea, nu ascundea asta. Ca să își păstreze puterea, nu se însurase, nu mânca carne și nici nu îl vedeai cu alcool sau tutun în gură. Era un vrăjitor așa de puternic, că în jumătate din gospodăriile din sat era cel puțin un prunc care semăna leit cu el. Lumea vedea, se minuna și nu putea pricepe. El era la stână tot timpul, în sat nu cobora decât la slujba de Înviere, în rest… viață de mucenic. E drept că femeile măritate se uitau la stâna lui mai tot timpul și oftau. De la oftat li s-o fi tras!

Rodion avea obiceiul de mai bine de 25 de ani, ca în ajunul Adormirii Maicii Domnului să facă foc mare la el la stână, să taie 3 oi sterpe, să le pună în proțap, să scoată caș, urdă, rachiu și să cheme tot satul să se veselească. În seara aia el spunea povești sau cânta din fluier iar sătenii prezenți îl ascultau de fiecare dată cu gura căscată. Era mai așteptată seara respectivă decât Anul Nou. Făcea trebușoara asta pentru sufletul mătușei Maria, bătrâna care îl îngrijise din clipa când îl aflase lepădat de mă-sa în buruieni, la câteva ore de la naștere și până trecuse pe cealaltă lumea. Ea îl făcuse om, ea îl învățase tot ce știe, ea îi lăsase moștenire stâna și oile. Ei îi datora totul. Pentru asta o cinstea, o prețuia și avea grijă de mormântul ei.

 

Necazul Mariusiei

 

Pentru Reveca, era prima oară când mergea la această petrecere de peste an. O aștepta pe Mariusia, prietena ei cea mai bună, să se însoțească împreună până la poiana din vârful dealului unde Rodion avea stâna. Drumul nu era lung, dar era prin pădure și fiind noapte, parcă mergi mai cu inimă când ai pe cineva alături. Pe lângă asta, ea și Mariusia aveau ce povesti, că nu se mai văzuseră de două zile. Voia mai cu seamă să afle dacă s-a împăcat sau nu cu Petro a lui Cholesnik, pentru că se drăgăliră de la Paști până mai amu o lună, când Mariusia aflase că Petro al ei mai are mândre în cel puțin două sate. Și nu era bai așa mare, că doar băieți mai erau în sat, doar că o mințise și din minciuna respectivă în pântecele ei crescuseră doi ochișori de peruzea. Asta era taină mare pe care o știa numai Reveca și greu i se făcu sufletul când o aflase. Acum două seri știa că Mariusia urma să-i dea vestea și lui Petro, dar de atunci nu mai știa nimic.

Când a intrat fata în curtea Revecăi, aceasta a știut că nu-i a bine. Prea avea fața pământie și ochii umbroși. Chiar dacă dădu binețe cu zâmbetul pe buze, se putea citi pe chipul ei că mintea era plecată în văi adânci și negre, unde se ascunde sufletul când are suferință mare. Reveca s-a apropiat de fată și a strâns-o în brațe șoptind „lasă tu, o să fie bine!”. A luat-o de mână și au ieșit repede din curte, au coborât pe cărărușa din huci, peste pârâu și au început să urce spre stână. Până atunci au tăcut amândouă. Era o tăcere grea, pe care o puteai tăia cu cuțitul să o pui în cârca celor cu păcate de neiertat. Mariusia a început a plânge „Nu mă mai vrea tu, nu mă mai vrea. O zis că am fost o proastă și să mă duc dracului să mă spânzur, că el nu recunoaște copilul nici mort”. Fetele s-au oprit din drum și au prins a plânge amândouă înfrigurate. Jalea din sufletul Mariusiei o simțeau și copacii, care au prins a suspina împreună cu ele, pornind un vântișor amar ce le legăna frunzele a jale. Luna s-a ascuns după un nor tainic și a slobozit și ea o lacrimă, știind cum e să fii mamă singură și nemângâiată. Doar are în grijă atâtea stele pe care trebuie să le crească, toate suflete de copii din flori. Greierii s-au oprit din cântat, iar broaștele din iazul lui moș Spiridon tăceau sfioase și nedumirite. De după copacii din spatele fetelor se auziseră pași. Când s-au întors, în fața ochilor li s-a dezvăluit nenea Rodion, care deși voia să pară blând, simțeai că în sufletul lui arde vâlvătaie izbucnită din iad. „Tu fată, mi-au spus plopii de necazul tău. Lasă-mă să te ajut!”  Mariusia se îmbujorase ca merele de toamnă târzie. „Nene Rodion, nu mă ne noroci, nu zi la nimeni ce-ai auzit că mă omoară tată1.” Rodion scrâșni din dinți zicând „Vreau să te ajut, copchilă, că nimeni pe lumea asta nu trebuie să crească fără mamă și tată. N-avea grija tătâne-tu acuma”…și zicând asta, a aruncat peste fete cojocul lui de cioban și într-o clipă se treziră în fața stânei unde focul era aprins și lumea se strânsese pentru ospeție, povești și voie bună.

 

Puterea lui Rodion

 

Apariția bruscă a lui Rodion cu fetele, băgase spaimă în inimile sătenilor. Nici ciobanul nu avea căutătura blândă cu care îi învățase anii de trecuți. S-a ridicat în fața lor ca un munte. Și-a desfăcut părul, s-a descheiat la piept iar lumea a putut să vadă că în loc de sfânta cruce, avea la gât steaua lui David, prinsă cu șnuruleț din piele de pisică neagră. Vântul s-a înțesit și pe dealul Crucii, două fulgere au străbătut cerul. „Vreți să vedeți puterea lui Rodion?”, a strigat bărbatul. Nimeni nu răspundea nimic. „Vreți să vedeți puterea lui Rodion?”, a strigat din nou stăpânul stânii lovind cu ciomagul în pământ, cutremurându-l. Câțiva bărbați au dat din cap că da. Atunci Rodion a luat-o pe Mariusia de mână și împuns-o cu cuțitul în degetul mic lăsând să curgă câteva picături de sânge pe pământ. A scos din traista pe care o avea tot timpul la gât o mână de sare și a făcut un cerc destul de mare în jurul petei de sânge, cât să încapă și el. Apoi, din aceeași traistă a scos un pumnal sub formă de cruce și i-a pus vârful pe locul însângerat. A ridicat ochii spre cer și a prins a bolborosi niște vorbe pe care oamenii locului nu le cunoșteau. Ochii i s-au aprins și ardeau ca două lumânări negre iar cu mâinile împreunate a început să înfingă pumnalul în pământ. Un țipăt de moarte a străbătut întunericul, din direcția cătunului vecin. Rodion a apăsat mai tare pe cuțit și strigătul s-a auzit mai aproape. Focul de la stână s-a aprins și el mai tare, luminând ca ziua. Ciobanul băga cuțitul în pământ tot mai adânc iar strigătul de deznădejde se auzea tot mai aproape. Când mai erau două degete până la mâner, Rodion s-a ridicat în picioare, fără să ia mâna de pe pumnal, a țipat niște cuvinte groaznice și s-a lăsat cu toată puterea pe acesta. În momentul ală, Petro al Mariusiei, apărut de nicăieri, zăcea în fața focului, având culoare de mort pe chip. Tăcerea a acoperit tot cuprinsul. Ciobanul s-a dus lângă dânsul, l-a luat în brațe și i-a șoptit ceva la ureche, făcându-i semnul crucii pe piept cu degetele înmuiate în sângele amestecat cu pământ în care băgase cuțitul. Petro a făcut ochii mari, a căutat cu privirea în jur și când a văzut-o pe Mariusia a început a plânge spunându-i c-o iubește și că nu poate trăi fără ea.

 

În loc de încheiere…

 

În trei săptămâni, cei doi au făcut nuntă și s-au așezat la casa lor. Copilul născut a purtat numele Rodion. Asta s-a întâmplat în vara anului 1932.

Mulți s-au întrebat cum de s-a băgat Rodion în viața tinerilor. Dar la o privire mai atentă, puteai vedea cu ochiul liber că Mariusea se numără printre acei prunci care semănau izbitor de bine la chip cu Rodion… E drept că mama ei a tot suspinat uitându-se la stâna ciobanului până în ceasul morții… dar și Rodion s-a purtat ca un tată cu toți cei care semănau la chip și suflet cu dânsul… om bun… adevărat mucenic!

(întâmplare povestită de bunica Raveica într-o seară cu furtună grozavă, când mai degrabă îmi zicea povești cu Trei iezi sau Verde Împărat)

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.