Povestitorul a fost un element de răspândire a istoriei orale, poveștile sale fiind mereu fapte cu tâlc greu chemate să pună în gardă tânăra generație asupra pericolelor lumii. El avea mereu girul adevărului, chiar și atunci când spunea basme, pentru că avea grijă să spună ascultătorilor că sunt basme, adică povești frumoase de spus iarna la gura sobei.
În structura noastră sufletească, povestitorul este cel pe care îl asculți, cel de la care îți provin cunoștințele cu care judeci lucruri care nu ți s-au întâmplat încă. De aici provine probabil credibilitatea exacerbată acordată jurnaliștilor din media de astăzi, obișnuința de a asculta de alții, de a crede ce-ți spun, ducând la credințe periculoase. Existența unor interese tenebroase în proliferarea unor zvonuri care devin povești este evidentă, și totuși oamenii încă mai judecă din auzite, unii chiar fiind convinși de adevărul conținut de aceste povești.
De 25 de ani urmăresc cum diverși cronicari ai prezentului încearcă să devină “povestitorul satului”, care mai de care năvălind să ne spună ce și cum să gândim, prezentându-ne informații de la surse de încredere niciodată menționate. Deocamdată încă mai reușesc, deoarece democrația românească încă mai poartă pampers și merge de-a bușilea, mecanismele de gândire vin dintr-un trecut de teroare prea apropiat încă pentru a putea cântări real un fapt de viață. Stăm ca hipnotizați în fața televizoarelor și ne umplem capul cu scenarii catastrofale, o populație de hârciogi avari a cărei unică rațiune în viață este să adune. Ne pierdem ființa națională și istoria, ne pierdem tradițiile și în final identitatea, contopiți într-un popor al zeului televizor.
Cred că doar nepoții noștri vor crește lipsiți de condiționarea ascultării de povestitor, și nu știu dacă asta va fi rău sau bine, dar sigur în aproximativ 20 de ani, actualii păpușari media vor fi nevoiți să vină cu o soluție nouă de adormit atenția oamenilor, dacă doresc să-și păstreze controlul.
Lasa un raspuns