Obiceiul s-a pierdut, dar în alte vremuri, în seara de 23 decembrie, satele românilor viermuiau de gospodari care mergeau cu împăcăciunea, adică își vizitau megieșii cărora le aduseseră afronturi, pentru a obține iertarea acestora. Se întâmpla și invers, când cel jignit era cel ce mergea la ofensator ca să-i comunice că greșeala a fost iertată. Acest obicei avea sensul de a deschide calea colindătorilor care să poată vizita toate gospodăriile, fără a fi împiedicaţi de vrăjmășiile părinților. Nu știu dacă străbunii noștri erau mai buni ca noi sau numai mai înțelepți, dar nu pot decât să regret că concetățenii noștri nu mai iartă, ducând după ei din an în an poveri uriașe de sentimente negative. Supărarea dusă la extrem naște ură, și ura este o boală a sufletului care ne împiedică să trăim normal, așternând între noi și realitate un văl de întuneric. Un om cuprins de ură nu poate iubi cu adevărat, este gelos și dominator, restrictiv atât cu sine, cât și cu partenerul de viață și este un părinte foarte dificil, rareori iubit de proprii săi copii. Biserica a uitat să facă trecerea de la enoriașii analfabeți la cetățenii de azi și, ca atare, pildele bune în alte vremuri și-au pierdut sensul. Postul Crăciunului este menit să fie o perioadă în care nu mai facem păcate, dar dacă ne oprim numai la regimul alimentar mă îndoiesc că își atinge scopul pentru care a fost creat de religie. Sensul modern al postului este acela de te opri din a face rău altora și ție însuți, măcar atât, dacă nu reușim să iertăm ceva, indiferent dacă pe noi înșine sau pe alții. Iertați oameni buni și veți constata că gonind răul din viața voastră, fericirea se va instala foarte curând să ocupe locul rămas liber.
Precum și noi iertăm
În aceste zile dintre Ignat și Nașterea Domnului e obicei străbun să iertăm greșelile celor care ne-au greșit peste, an spre a ne putea bucura împreună cu ei de Sărbătorile Iernii.
Lasa un raspuns