A început anul universitar. Mi-amintesc cu drag de primul an la facultate, după cum pot retrăi cu intensitate aproape similară emoțiile primelor săptămâni. Voiam să fac impresie bună în egală măsură profesorilor cât și colegelor. Colegi erau prea puțini și nu mă interesau cu nimic. Bineînțeles că n-am reușit. De obicei când îmi doresc ceva cu tot dinadinsul mă fac de rușine și îmi ia multe luni de muncă ca să-mi repar imaginea. Din acest motiv am încetat de multă vreme să-mi doresc ceva peste măsură. Am măsură în toate.

De la facultate am avut multe așteptări, așteptări care mi-au fost diminuate încă din prima sesiune, pentru ca ulterior să dispară cu totul. Singurul lucru bun în facultate a fost acela că aveam destul timp liber, chef de citit și bursă. Chiar două, că aveam și bursă de mediu rural pe lângă cea de merit.

Din experiența facultății am învățat foarte bine ce profesor nu trebuie să fiu. Mă rog, asta a fost o continuare a lecției similare învățate în liceu, doar că în mediul academic și-a găsit desăvârșirea. Din punctul acesta de vedere m-au ajutat extrem de mult atât studiile liceale cât și cele universitare. Am reușit să nu fiu ca respectivii profesori la catedră și chiar m-a bucurat experienta didactică.

Personal, am convingerea fermă că rolul cadrului didactic este acela de a descoperi cât este de bun și deștept copilul din fața lui, nicidecum cât este de rău și prost. Evident că respectivul elev se prea poate să nu fie bun la disciplina pe care eu o predau, să nu i se pară defel importantă, dar asta nu înseamnă că nu are potențial. Principalul meu rol ca și cadru didactic este să identific acel potențial și să-l ajut pe elev să se dezvolte în acea direcție, care se potrivește abilităților sale înnăscute. În acel moment, în relația cu dânsul, trebuie să-mi pun disciplina pe care o predau pe locul doi și să mă concentrez în a-l ajuta să devină cât mai bun în ceea ce îl pasionează. Dacă reușesc acest lucru, abia atunci mă pot numi profesor. Aici este o altă greșeală care se face în învățământ, anume că li se inoculează elevilor ideea că au valoare doar dacă sunt buni la toate disciplinele din programa școlară. Este o prostie fără margini! Vor nu vor, ei trebuie să fie buni la toate pentru a fi considerați elevi de elită, mândria școlii. Acel „trebuie” a nenorocit generații întregi prin simplu fapt că a distrus încrederea în forțele proprii a unor elevi care nu înțelegeau de ce e obligatoriu să fie buni la toate, când ei îndrăgesc dintre toate disciplinele școlare fie numai muzica, fie doar religia, fie numai matematica, fie doar istoria, ori numai două sau trei discipline, etc. Ori tu, ca formator, ai datoria de a-l ajuta să înțeleagă că nu are un handicap dacă îl interesează mai puțin alte discipline decât cele cu care el rezonează. Că e important să devină extrem de bun în domeniul față de care se simte atras și că singura lui datorie fața de restul disciplinelor este aceea de a-și însuși informații la nivel de cultură generală elementară, nu mai mult. Și poți să o faci, dacă chiar vrei, iar rezultatele se vor vedea peste ani de zile când fostul tău elev sau student își câștigă existența din pasiunea lui, cu ajutorul acelor discipline pe care le iubea de pe băncile școlii, pentru că tu l-ai îndrumat într-acolo și nu este un șomer cu studii superioare sau un vânzător cu studii superioare, cu tot respectul față de cei care iubesc și au vocație în acest domeniu.

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.