Lector univ. dr. Marius Costel Eși,  care se numără printre cele mai apreciate cadre didactice de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava ,a acordat un interviu ziarului SuceavaLive.

 

Dragoş Huţuleac: Stimate domnule profesor, Marius Costel Eşi, bine aţi revenit şi bine ne-am reîntâlnit după o perioadă, nu ştiu dacă să o numim prea scurtă ori îndelungată de timp, sunt aproape 4 ani de la interviul anterior pe care ni l-aţi acordat!

 M.C.E.: Bine ne-am regăsit! Îmi face o deosebită plăcere să continuăm seria discuţiilor noastre pornite cu ceva timp în urmă, timp despre care nu mai are rost să spunem acum, în acest moment, că este mai mult sau mai puţin apropiat ori îndepărtat.

 

D.H. Domnule profesor, cu permisiunea dumneavoastră, vă rog să îmi daţi voie să reamintim publicului, cititorilor noştri cine sunteţi şi câteva dintre realizările dumneavoastră în plan profesional. Sunteţi o persoană, recunoscută şi apreciată atât la nivel naţional cât şi internaţional. Desigur, cu o carte de vizită impresionantă, reamintim doar că sunteţi licenţiat cel puţin în filosofie şi administrarea afacerilor, cu câte un doctorat în cele două domenii, specialist în teorii ale comunicării şi filosofie analitică, management strategic, formator, membru şi invitat de onoare în comitetele ştiinţifice a peste 40 de jurnale ştiinţifice naţionale şi internaţionale, membru în asociaţii şi societăţi profesionale, la fel, naţionale şi internaţionale, aţi publicat peste 7 cărţi şi peste 150 de lucrări de specialitate în calitate de autor unic şi coautor, coordonator al unor volume de studii de specialitate, toate acestea în domenii precum: filosofie, logică, chiar literatură, economie, management, un foarte bun didactician, un dascăl preţios pentru învăţământul sucevean. Şi, desigur, lista poate continua.

 

M.C.E. Vă mulţumesc din nou pentru aprecieri. Astfel de activităţi de genul celor enumerate de către dumneavoastră anterior, aş îndrăzni să spun, că fac parte din normalitatea unei persoane familiarizate cu munca de cercetare şi cu profesia pe care şi-a ales-o. E cam pretenţios să spun profesie, dar alt cuvânt nu am găsit în acest moment.  

 

D.H. Domnule profesor, vă numărați printre cele mai apreciate cadre didactice de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Studenții vin cu drag la cursurile ținute de dumneavoastră, vorbesc cu și mai mare drag despre dumneavoastră, iar activitatea științifică începe să vă fie din ce în ce mai (re)cunoscută atât la nivel național, cât și internațional. Care este secretul unui cadru didactic universitar de succes în ziua de azi?

 

M.C.E. A vorbi despre apreciere este destul de greu în ziua de astăzi. Sau, dacă îmi este permis un joc de cuvinte, a vorbi în termeni apreciativi despre cum poate fi cineva apreciat într-o societate cum e cea din ziua de astăzi, e ca şi cum ai încerca să pui în centrul unui univers de discurs ceea ce ne place să numim calitatea unui mod de a fi şi de a se manifesta Ori, în societatea actuală am impresia că aprecierea este direct proporţională cu utilitatea pe care o afişezi în interiorul sistemului căruia îi aparţii. De aceea, vă rog să îmi permiteţi să fac precizarea că aprecierea despre care vorbiţi s-ar putea să aibă rădăcini tocmai în dorinţa reciprocă, observabilă de altfel, în relaţiile cu cei din jur, de a cunoaşte, de a învăţa cât mai multe unii de la alţii. În rest, ştim cu toţii foarte bine că aprecierea înseamnă cumul de interese într-o societate cum este cea de astăzi.

 

Pe de altă parte, nu ştiu dacă există o reţetă a succesului în ziua de astăzi a unui dascăl care profesează în mediul universitar şi nu numai, nu sunt convins că există o astfel de reţetă cu privire la modalităţile de afirmare ştiinţifică a acestuia într-o astfel de lume. Mă feresc să aduc în discuţie, în acest context, multitudinea şi varietatea de lucrări ştiinţifice pe care un dascăl este, în opinia unor autorităţi specifice, mai mult obligat să le aibă în portofoliul personal din considerente care ţin mai degrabă de un management al carierei, care nu contează decât pentru cei care manifestă subiectivitate în procesul de evaluare. Mă feresc, de asemenea, să consider drept argumente pertinente participările numeroase ale cadrelor didactice la tot ceea ce înseamnă manifestări ştiinţifice sau cursuri de formare şi de perfecţionare. Ba, mai mult, mă feresc să menţionez ca puncte de plecare sau repere ale succesului universitar diplomele şi calificările obţinute în timp, cât şi numărul impresionant de proiecte aşa-zise de cercetare care satisfac un anumit orgoliu personal, instituţional şi chiar financiar. Este adevărat, că toate aceste aspecte care ţin, din punctul meu de vedere, mai degrabă de o etichetă specifică mediului ştiinţific, nu fac decât să întreţină curba ascendentă a procesului de cercetare respectiv, al celui de cunoaştere şi nu în ultimul rând, pentru unele persoane, organizaţii, instituţii, de (auto)susţinere financiară. Problema care rămâne însă de discutat în acest context, cea a creşterii cunoaşterii ştiinţifice (dacă îmi este permisă o uşoară ironie), face trimitere la trierea, recunoaşterea şi utilitatea pluscunoaşterii în raport cu societatea în care trăim.

 

D.H. Şi, totuşi, dumneavoastră aţi trecut şi treceţi cu siguranţă prin aşa ceva. Nu renunţaţi la astfel, haideţi să le numim, cutume ştiinţifice.

 

M.C.E. Atât timp cât astfel de obiceiuri ştiinţifice au ca punct de plecare pasiunea, curiozitatea, mirarea (aşa cum spuneau cândva unii filosofi) pentru o anumită temă, un anumit subiect, putem spune că este în regulă. Dar în momentul în care calitatea şi valoarea sunt asumate din perspectiva cantităţii care nu generează niciun fel de pluscunoaștere, utilitate socială, atunci s-ar putea să iasă la suprafaţă o uşoară lipsă de profesionalism. Ne raportăm mereu la alte modele pe care le considerăm a fi de succes, fără a ţine cont de însăşi cultura organizaţională care ne caracterizează.

Să fim serioşi şi să încercăm să nu ne păcălim cu astfel de argumente! Înainte de toate, nu trebuie să uităm că o ierarhie a valorilor este mai greu de realizat în ziua de astăzi. Să încercăm să conştientizăm faptul că orice tentativă de ierarhizare şi clasificare a ceea ce ne place să numim valoare îşi are rădăcini existenţiale în ziua de astăzi în ideea de autoritate. Iar istoria ideilor ne-a confirmat că autoritatea mai şi greşeşte uneori, iar faptul de a rămâne cantonat într-o astfel de lume reprezintă, din punctul meu de vedere, un aspect care necesită evaluare continuă şi analiză obiectivă.

Personal, am ajuns să nu mai cred în ideea de autoritate de acest gen. De ce? Pentru că autoritatea în ziua de astăzi nu trebuie să conducă, ea trebuie să te reprezinte, să te aprecieze tocmai pentru acea pluscunoaştere şi acea plusvaloare pe care, teoretic şi practic, ar trebui să le afişezi fără falsă modestie. Iar dincolo de cantitate, să se regăsească, desigur, calitatea.

 

 

D.H. Având în spate aproape 19 ani de activitate didactică, credeți că se observă o diferență între elevii/ studenții de ieri și cei din zilele noastre?

 

M.C.E. Diferenţă există, aş spune, în ceea ce priveşte mutaţia la nivel social. Poate că aceasta înseamnă şi evoluţia în plan spiritual şi educaţional. Metodele de învăţare din societatea actuală sunt, aşa cum vedem şi cum bine intuim, raportate la tot ceea ce înseamnă tehnologia informaţiei. Completarea modului tradiţional cu aspecte legate de noile tehnologii, ne determină să acceptăm ideea conform căreia, în funcţie de raportarea la nivel social a omului-elev şi a omului-student şi, chiar a omului-profesor, se concretizează şi procesul educaţional. Suntem, în acelaşi timp, martorii şi actorii unui proces de mântuire a educaţiei prin informaţie, sau, altfel spus, mântuire a educaţiei prin biţi. Caracterul magistrocentrist al didacticii este de multă vreme depăşit, iar faptul de a învăţa unii de la ceilalţi reprezintă o normalitate în societatea actuală.

 

 

  1. H. Cum ar arăta școala ideală în viziunea profesorului Marius Costel Eși? Cum vedeţi procesul de învăţare în societatea actuală?

 

M.C.E. Ar fi foarte uşor să afirm că mi-aş dori să văd o şcoală în care toate mecanismele să funcţioneze foarte bine. Din punct de vedere teoretic este foarte uşor să ne dăm cu părerea despre un astfel de subiect. De aceea, mă şi feresc să admit existenţa şi manifestarea în plan practic a ideii de „şcoală ideală”. Da, ştim foarte bine cu toţii că în practică lucrurile sunt mai dificile, mai delicate decât în teorie. Cred că în prezent asistăm la o revoluţie educaţională pe toate planurile. Uitaţi-vă şi dumneavoastră în jur, admitem de cele mai multe ori că generaţiile de astăzi nu mai sunt ca cele de ieri, din trecut. Păi e şi normal să fie astfel dacă dorim să vorbim despre schimbare, în sensul bun, desigur. Astăzi nu mai putem vorbi despre aceeaşi modalitate de învăţare despre care vorbeam acum câţiva ani. Observăm că procesul de învăţare se concretizează în planuri diferite, pe nivele de organizare multiple. Este o învăţare concentrată mai mult pe nişe de cunoaştere, este o modalitate de învăţare prin care, dacă vrei să faci performanţă, atunci trebuie să te concentrezi doar pe un subiect, apoi să treci la un altul, iar tot acest proces să fie coroborat cu cel puţin un altul de pe un alt nivel de cercetare. Mie îmi place să le spun câmpuri disciplinare, iar în unele cercetări pe care le-am realizat am încercat să analizez unele problematici pe care acestea le generează. Totul e pe bază de proiecte şi ar trebui să continue, în opinia mea, deocamdată, în această manieră. Prin urmare, dincolo de o performanţă individuală, apreciativă, recunoscută la nivel profesional, putem vorbi şi despre o performanţă specifică unui anumit grup de cercetare, în cadrul căruia, valoarea şi pluscunoaşterea sunt sinonime cu ceea ce oferă respectivul grup pentru societate, în termeni de utilitate socială, economică ş.a.m.d.

Cu toate acesta, putem remarca faptul că unii trăiesc momente a căror valoare existenţială este măsurabilă, pe de o parte, prin puncte ce marchează validitatea meritocraţiei, iar pe de altă parte, prin cantitatea de somnolenţă regăsită în ceea ce ne place să numim cercetare ştiinţifică. Ce ne facem însă cu arta de a preda, cu dascălul, profesorul vocaţional? Îl implicăm, îl obligăm şi pe acesta să facă proiecte, să facă parte din proiecte de acest gen? Este o problemă care trebuie discutată şi analizată cu multă atenţie şi discernământ.

 

D.H. Putem vorbi despre visul omului Marius Eși?

 

M.C.E. Din punctul meu de vedere visul este legat de ideea de speranţă. Or, în vis şi prin actul de a-ţi permite şi de a avea curajul să visezi, poţi să pierzi totul sau poţi să câştigi totul. La fel şi în viaţa reală, educaţia o primeşti prin dar, speranţă şi uneori zbucium. La fel de bine, aceasta poate fi pierdută prin indolenţă, iar când spun indolenţă, mă refer şi la indolenţa celor din jur. Un lucru e cert şi anume, visul, oricare ar fi acesta, nu trebuie să lipsească din fiinţa umană. Iar istoria ne-a demonstrat de foarte multe ori acest lucru.

 

D.H. Având în vedere că sunteți și un scriitor prolific, spuneți-ne, vă rugăm, cum se raportează un om al literelor la societatea contemporană.

 

M.C.E. Aici vă voi dezamăgi. Răspunsul pe care vi-l dau este că prefer să nu mă raportez în niciun fel. Aş prefera mai degrabă să spun că sunt într-o continuă aşteptare prin gând şi prin scriere. Istoria nu se poate repeta ca o glumă, de două ori sau de trei ori sau ori de cate ori doreşte cineva să rămână în interiorul ei. Iar cu asta, cred că am spus totul.

 

D.H. Domnule profesor, ce mai scrieţi?

 

M.C.E. Tocmai am terminat o carte la care eu ţin foarte mult. Se numeşte „Coleg de generaţie”. Hazul acesteia, aş spune că plasează, aruncă de fapt cititorul în tragedia prin care el însuşi sau noi înşine e posibil să fi trecut cândva. De aceea, putem afirma că o astfel de carte este una despre realitatea în care trăim, despre fiecare dintre noi. Este o carte-manuscris, este o carte-manifest! Sper să ajungă cât mai repede în mâinile cititorilor!

 

D.H. Domnule profesor, în încheiere, cred că ar trebui să le spunem cititorilor noştri că veţi lansa o carte, într-un pub din oraşul nostru. Este, ca să spunem aşa, o lansare inedită, mai altfel. Despre ce carte este vorba?

 

M.C.E. Da, sâmbătă, 27 ianuarie, în PUB OLD TIMES (cramă) voi lansa o carte de suflet. Este vorba despre „Priviţi spre mine! O apologie absurdă a subiectivităţii”. Această carte reprezintă de fapt continuarea unei alte cărţi, „Decadenţa sincerităţii” apărută cu vreo 10 ani în urmă şi care s-a bucurat de succes la data respectivă. De ce într-un pub? Foarte simplu din punctul meu de vedere! Într-un astfel de loc, să ştiţi că există o cultură aparte a sufletului, dacă îmi este permisă o formulare mai aparte, într-un astfel de loc, limbile se dezleagă, iar sufletele se leagă. De aceea, cred că lansarea acestei cărţi de suflet pentru suflete „Priviţi spre mine! O apologie absurdă a subiectivităţii” ar trebui materializată într-o astfel de locaţie.

 

D.H. Domnule profesor, nu putem decât să vă felicităm pentru aceste reuşite şi să vă urăm să fie tot mai multe de acum înainte! De asemenea, îi invităm pe cei iubitori de carte, de lectură să vină la această lansare!

 

M.C.E. Vă mulţumesc şi eu pentru o astfel de revedere şi îi aştept cu mare drag pe cei care doresc să participe la această lansare a cărţii „Priviţi spre mine! O apologie absurdă a subiectivităţii”. Îi invit, de asemenea, pe iubitorii de lectură să participe la cât mai multe lansări de carte, în oraşul nostru, în judeţul nostru, oriunde ar fi, oricând pot şi au o astfel de ocazie!

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.