Există lupte pe care știi din prima că le vei pierde, dar din motive care nu țin de rațional, alegi totuși să le porți. Astea sunt cele mai dureroase. Normal ar fi să renunți la ele. Numai că e dureros să o faci. Ar fi vorba de o durere uriașă, dar scurtă, după care te refaci. Ca și cum renunți la o măsea stricată. Dacă o ții în gură, vor fi perioade de acalmie, când nu te va deranja deloc, apoi când te va deranja mai puțin, apoi nu te lasă să dormi noaptea de durere, dar parcă nu te înduri să renunți la ea. E frica că vei trăi o durere mai mare când o să o scoți. Și ai dreptate. E o durere imensă, dar una de câteva secunde, după care știi că nu te va mai deranja niciodată. Doar golul lăsat de ea îți va mai aduce aminte din când în când că ai avut-o în gură. Atât.

Așa se întâmplă cu multe dintre relațiile oamenilor. Există oameni care în viața ta au exact rolul unei măsele stricate. Și te confrunți în ceea ce-i privește exact cu situația de mai sus. Ai renunța la ei, dar ți-e frică. Te temi că vei suferi mai tare când te desparți de ei. Ai perfectă dreptate. O să fie o suferință imensă, mai cu seamă că atunci când extragi din viața ta pe careva, nu ai parte anestezie. Și rădăcinile pot fi cu mult, mult, mult mai adânci ca în cazul unei banale măsele. În cazurile acestea, rădăcinile ajung cel mai adesea până în suflet și se prind de pereții lui ca niște plante agățătoare. Ca o iederă otrăvitoare.

Cei curajoși, sau cei ajunși la capătul răbdării, fac acest pas și dau afară din viața lor tot ce e rău, tot ce este toxic. Ceilalți, majoritarii, se învață cu răul și trăiesc cu el întreaga viață. Nu știu dacă se poate vorbi chiar de o viață trăită, în acest context, ci mai degrabă de o viață împinsă de la spate, cu mari eforturi, ca să treacă, să se termine. Problema e că atunci când ai terminat de rostogolit ghemul ăla numit viață, te uiți în urmă și nu cred că vezi ceva care să te bucure. Vezi doar efortul făcut ca totul să meargă. Oare merită?

Nu știu ce răspuns să dau, pentru că fiecare om are pragul lui de durere pe care îl poate suporta. Poate pentru unii durerea maximă nu a fost încă atinsă, chiar dacă se află pe patul de moarte, cu cea sau cel care i-a provocat durerea alături. Și poate  atunci, poate abia atunci, acel cineva îl/o va lua de mână și-i îi va spune: „iartă-mă!” sau „te iubesc” și  va considera că întregul efort a meritat.

Oamenii sunt ciudați și de neînțeles oricât de mult s-ar progresa în științele care se ocupă de comportamentul uman, nu poți ști nici de ce se complac în situațiile descrise mai sus, nici de ce se comportă uneori cu ceilalți ca niște măsele stricate.

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.