Ca unul care a mai apucat vremea când se ieșea cu o pătură, o carte și două sandwich-uri pentru câteva ore de liniște și aer curat, trebuie să recunosc că n-am putut niciodată să înțeleg de ce preferă oamenii să se calce în picioare în diverse locuri populare, lipsite de cel mai mic confort. Am încercat de vreo două ori asemenea ieșiri și senzația cu care m-am întors acasă de fiecare dată a fost aceea că am fost pur și simplu retrogradat de la situația de om la aceea de spectator al grătarelor altora.
Nu vorbesc de cei care consideră necesar să se înconjoare de muzică dată la maximum peste care strigă de răsună valea fraze extrem de complicate și comenzi bărbătești însoțite de limbaj licențios. Lipsa spațiilor sanitare, generalizată, este un alt motiv pentru care prefer oricând un grătar în curtea casei. Nu înțeleg de ce e nevoie ca întoarcerea la natură să ne transforme în neandertalieni cu fițe și de ce e nevoie ca o liotă de copii să-mi așterne un strat generos de praf peste friptura pe care am rostuit-o.
Am fost invitat la grătare în tot felul de locuri, dar n-am acceptat să mă duc decât acolo unde grătarul n-a fost decât un mijloc de preparare al unor feluri de mâncare și nu un motiv de bacanală primitivă. Nu accept să fiu siluit fonic sau oricum altfel de nimeni, cu atât mai puțin de diverși cetățeni, care consideră libertatea lor mai mare decât libertatea mea. Mi s-a întâmplat o dată ca, într-un loc amenajat pentru grătar, să vină doi cetățeni care să-mi ceară să plec de-acolo, deoarece acela e locul lor și ei n-au de gând să aștepte până termin eu să-mi prăjesc semipreparatele. Nu s-a terminat frumos, pentru că locul respectiv aparținea unui amic, patron de firmă de pază, care a făcut repede ordine, dar de atunci eu n-am mai putut să mă duc niciodată într-un asemenea loc.
Lasa un raspuns