Cel mai uşor vezi cam câţi părinţi îşi fac treaba atunci când eşti la catedră. Acolo vezi cum se comportă copiii, cum comunică, practic vezi în extenso educaţia primită de acasă. Cei 7 ani de acasă îi vezi începând de la clasa I până la finalul studiilor. După care, amprenta lor, se vede şi în viaţa adultului. Aceşti 7 ani fie sunt, fie nu. Părinţii care uită că prin acţiunile lor devin modelul comportamental al copilului, îşi nenorocesc singuri copiii. Am zis-o de mai multe ori, apariţia unui copil îţi simplifică foarte mult viaţa: te gândeşti ce model vrei să fii pentru el, apoi acţionează în consecinţă. Nu-i ţii teorie despre ce este bine şi ce este rău. Îi arăţi prin ceea ce faci asta. Binele şi răul vor fi însuşite din acţiunile tale, nu din teoriile pe care i le ţii. Astea funcţionează mai târziu şi numai dacă baza este clădită pe acţiunile tale. Ele îţi legitimează teoria. În absenţa lor, teoria este… doar teorie. Nu prinde rădăcini în lumea lăuntrică a celui mic. Pe o ureche intră şi pe alta iese. Dar dacă copilul a văzut cu ochii lui cum ai făcut ca să fie bine, abia atunci teoria completează exemplul personal şi rădăcina se fixează ca model existenţial în fiinţa lui.
De ce scriu acest articol. Pentru că zilele acestea am fost la catedră. Şi îmi pare că destul de mulţi părinţi nu şi-au făcut treaba cum trebuie. „Uitatul” copilului în faţa unui dispozitiv media, nu-l educă. Doar îl ţine ocupat. Să-l pupi că „a fost cuminte” după ce a stat vreo 5-6 ore continuu pe telefon, la laptop sau în faţa televizorului nu face decât să-l motiveze să repete experienta din nou, şi din nou, şi din nou. Ori din acel moment, felul lui de a fi şi-l însuşeşte de pe dispozitivele respective, nu în urma experienţei directe cu tine, sau alt adult. Şi vrei, nu vrei, devine un inadaptat social. Pentru că el nu ştie că există reguli, că există program, că nu totul este posibil. El ştie că totul se poate şi că totul este permis doar la un click distanţă. De asemenea, nu ştie să poarte o discuţie cu omul din faţa sa, pentru că nu a avut cu cine să exerseze. Nu ştie să accepte un refuz, o observaţie, nu poate interpreta intonaţia sau tonalitatea avută. Pentru că „tatăl” şi „mama” lui acceptă orice cât timp dă click-urile potrivite. Deoarece, în acest context, rolul părinţilor a fost ocupat de dispozitive. Ele sunt cele care le dau direcţia în viaţă, ele le trasează calea de urmat, ele sunt modelul pe care ei îl acceptă. Asta ca să nu mai vorbim de nevoia de atenţie pe care o au aceşti copii. Nevoie care nu ai cum s-o stingi la şcoală…
Pentru că agitaţia lor proverbială nu vine doar din pricinile evocate mai sus, ci vine din nevoia lor intimă de a simţi dragostea şi afecţiunea unei persoane. Persoană care în mod normal ar trebuie să poarte numele mamei, al tatălui, al bunicilor, fraţilor etc. Nu trebuie să se numească sub niciun caz www….
Lasa un raspuns