De ce trăim? O întrebare fundamentală la începutul secolului XXI.

Ne aflăm într-o situaţie de ruptură a omului de natura-societate. Suntem sfâşiaţi între două mari perspective, a dispariţiei omului ca specie sau a expansiunii noastre spre alte planete. Care este pentru noi oamenii, ca individ sau grup, umanitate, sensul existenţei? Ştim totul şi nimic mai mult. Cunoştinţele şi puterea nu reprezintă adevărul absolut. Gândirea unui mecanic este în multe privinţe la fel de bună ca a unui ministru. În văgăuna celor două instincte fundamentale, cel de dominanţă şi cel de moarte, fiecare individ poate să găsească un sens pentru a trăi şi a spera. România nu mai este pentru români, ci românii sunt creaţi pentru România actuală. Ţara devine spaţiul non-sensului. Românii evită să se exprime liber, frânaţi de sisteme de valori care le sunt străine. Prin natura noastră evităm un mod de a gândi în care singura scară de apreciere sunt banii, însă gândiri alogene încearcă să impună acest mod de a privi viaţa.

Viaţa politică trebuie să fie spaţiul transformării energiilor sociale în practică, a aşteptărilor populaţiei în realitate. Politica constă, eminamente, în elaborarea unei decizii la nivelul unei societăţi, oraş, comună, grup, şi aplicarea acesteia în viaţa de zi cu zi. Însă viaţa politică porneşte din amonte, precum izvorul care, în final, alimentează Dunărea, din familie, vecini, persoane de influență, punctul care, în fapt, reprezintă decizia. Din păcate, în felul de a gândi zi de zi, există tensiuni între mentalităţi diferite, care nu apar imediat dar care duc la neînţelegeri, înfruntări, rupturi. Un exemplu al tuturor timpurilor este cel al tinerilor care se consideră neînţeleşi iar mai nou frumoşi şi liberi. Aceste tensiuni pot fi periculoase în societate, însă în acelaşi timp absolut necesare, o condiţie a reînnoirii naţionale şi a existenţei noastre. În acelaşi timp mulţi autori consideră unele fenomene sociale maligne motoare ale dezvoltării, precum molimele, războaiele. O clasă revoluţionară tânără, în lipsa unui program ideologic, social, economic structurat, poate antrena doar emoţii, însă cu efecte dureroase pentru indivizi, fapt demonstrat în istorie. Lipsită de o cultură inovatoare societatea românească va fi sortită morţii. Problema fundamentală este câte persoane mai pot defini un model cultural în ţara noastră. Şi câte mai vor să participe la elaborarea acestuia? Posesia lucrurilor pare a aduce deposedarea de sine într-un sistem în care obligă românii să trăiască pentru a consuma în loc să consume pentru a trăi. Suntem împinşi într-un ritm de viaţa tot mai alert fără să ştim unde alergăm. Ajungem astfel la un deziderat al supunerii, al înstrăinării faţă de propria persoană şi faţă de fiinţă naţională.
E timpul să dăm cuvântul celor care nu l-au avut niciodată, pentru că fiecare român are ceva de spus şi trebuie să fie ascultat. Iar aceasta este însăşi esenţa democraţiei în orice ţară civilizată. A te ridica din noroi este considerat un gest rebel, însă a te prosterna în fata prostiei este o virtute. Şi totuşi, din neantul fiinţei naţionale, se vor ridica acei eroi ai conştiinţei colective, chiar dacă nu se vor numi Iancu, Decebal, Mihai, (dar cu nume şi obârşii româneşti), capabili, dornici să domine raţiunea şi să nască dorinţa unui neam întreg. Trebuinţa de realizare nu poate fi doar individuală, ci este a unei naţii întregi, a întregului neam românesc, contopit în speranţa unei vieţi integrate în mod real în spaţiul european. Românul, necunoscător al practicilor de manipulare, este insensibil la realitatea cotidiană, preferând o alegere evident proastă, dar care îi satisface orgoliul, în fața bunăstării materiale şi a dezvoltării. La noi nu contează cine guvernează mai bine, ci cel care minte mai bine, minciuna căpătând valoare de artă. Românul a căpătat sens prin mişcare istorică. Departe de a fi produsul istoriei, românul este regizorul ei. Fiecare suntem parte a unei colectivităţi care trăieşte şi gândeşte româneşte poate fără să conştientizeze acest lucru. În tensiunile globalizării, integrării europene, românul tinde să fie el însuşi, latin într-o lume slavă, ortodox de la Sfântul Andrei şi nu prin convertire impusă, bizantin, independent, inocent, dar conştient de propria existenţă, capabil de a înţelege, într-un târziu realităţile unei lumi care l-a dezamăgit.

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.