În 1993 la unitatea pentru neuropsihici de la Costâna era în derulare un program comun cu psihiatri englezi, care își propunea ameliorarea stării de sănătate a celor internați acolo, mai cu seamă a unui lot de bolnavi pe care sistemul psihiatric din acea vreme îi categorisise drept irecuperabili. Am participat la acel program ca voluntar, alături de soția mea care lucra în cadrul acelei unități și am avut prilejul unor schimburi de experiență care mai apoi s-au dovedit importante și definitorii pentru traseul meu ca și profesionist.
În virtutea tradiției și a experienței de până atunci termenul de irecuperabil trimitea posesorul acestui adjectiv în sfera paliației, altfel spus într-un sector în care își aștepta obștescul sfârșit cu un minim de medicamente și îngrijirea de rigoare. Un tânăr medic englez mi-a remarcat termenul folosit și apoi m-a îndemnat să nu îl mai folosesc. Din ce cauză? Am aflat ceva mai târziu.
Surpriza și surprinderea mea …
Când am început lucrul în cadrul programului amintit a fost să descopăr în lotul de irecuperabili o fostă profesoară din liceu. Imaginați-vă o femeie distrusă psihic, fără nici un fel de imagine de sine, care nu se alimenta, nu avea controlul propriului corp, ceva similar termenului de cadavru viu. Comunicarea era dificilă, astfel că psihoterapia era anevoioasă, iar tratamentele administrate după schemele tradiționale o transformaseră într-un fel de zombie. Orice psihiatru îi punea ștampila de irecuperabil și îi punea certificatul de deces alături de fișa medicală.
Începutul…
Recuperării în cadrul programului a constat în schimbarea schemei de tratament, respectiv administrarea numai a unui singur medicament, dar în altă doză. Ca să vă faceți idee, acest medicament se găsea și la noi și era folosit, numai că doza era la un sfert din ceea ce se folosea în programul cu englezii. Și asta are un efect terapeutic, pentru că una e să iei o pilulă și alta patru, mai cu seamă când trebuie să faci treaba asta luni de zile. Noi, eu și soția mea, ne asiguram că medicația este administrată corect și notam evoluția.
După prima lună de tratament …
Doamna profesoară a început să dea primele semne. A început să interacționeze cu cei din jur și cu noi, a început să aibă grijă de ea, astfel că după o perioadă eram în fața unui pacient în formă, cu atitudine pozitivă, comunicativă și care în mod normal ar fi trebuit să părăsească stabilimentul. Până într-o zi în care am găsit-o tristă. Și mi-a spus. Domnule doctor, în ce lume m-ați adus? Șotul meu a divorțat de mine, copiii nu mă mai recunosc, nu știu la care casă să mă duc. Am realizat atunci că tot ce făcusem pentru ea nu era suficient. Lipsea ceva.
Acest ceva …
Era componenta socială, de reinserție socială. Practic tot efortul nostru de a o aduce pe linia de plutire era sortit eșecului pentru că o aruncam practic într-o societate care ar fi stigmatizat-o. De aici am înțeles ce înseamnă și până unde merge irecuperabilul. La o analiză mai atentă irecuperabil nu era pacientul ci societatea care nu avea mecanismele necesare acceptării unei astfel de persoane și care nu avea cum să facă obiectul unui demers psihiatric.
Ce rămăsese de făcut?
Să schimbăm. La scurt timp am ajuns amândoi (eu și soția mea, și ea medic psihiatru) la Câmpulung Moldovenesc și am început treaba. Dincolo de o nouă abordare a schemelor de tratament, ne-am aplecat spre componenta socială a celor ce erau la noi internați. Am creat o capelă, ateliere de ergoterapie, am adus în echipă noi profesioniști (psiholog, asistenți sociali, preot, ergoterapeuți), am refăcut atmosfera spitalului într-una mai tonică, am eliminat ceea ce era vechi, depresiv. Practic am eliminat componenta de spital vechi și apăsător cu alta mult mai umană în care oamenii se simțeau oameni, utili și respectați și nu doar alienați mintali. Rezultatele nu au întârziat să apară.
Și totuși nu era destul …
Pentru că în mintea noastră răsărise o idee. Să-i transformăm pe cei internați din consumatori de fonduri în contribuabili la fonduri. Cum? Ne-am adus aminte de un nou concept lansat nu demult, cel de economie socială. În ce constă? E simplu. Cei care nu sunt acceptați în locurile de muncă așa zis normale, pe motivul deficienței psihice, să desfășoare activități pe măsura priceperii lor. Adică să coase, să lipească, să crească flori etc. Treaba asta funcționează la Iași, unde o doamnă a creat o companie care produce obiecte de decor cu oameni care au nevoi speciale. O intreprindere socială în toată regula.
Așa că…
Am solicitat ca serele din Câmpulung să ne fie date în custodie pentru a crește flori, flori care mai apoi să ajungă în parcuri, pe terase, pe balcoane, în florării, pe mese de sărbători și tot așa. Aceasta ar fi un pas important înspre completarea efortului terapeutic din clinică. Practic acești oameni redevin utili și cel mai important este că simt asta. Iată că dacă dăm filmul înapoi, lucruri relativ simple și la îndemână pot face minuni. Să-ți schimbi atitudinea, să înveți ce trebuie și mai cu seamă să vrei să faci. Și noi am vrut.
Privind în jur …
Nu trebuie să fii expert în management pentru a observa grave derapaje, spitale care funcționează ca veritabile mașini cu roți pătrate, bolnavi care fac credite ca să-și cumpere medicamente sau străbat sute de kilometri până la locul în care obțin tratamentul de care au nevoie și așa mai departe. Iată că termenul de irecuperabil trebuie translatat în altă parte. Nu bolnavii sunt irecuperabili ci sistemul medical care în mod normal ar avea nevoie de o terapie. Dublă. De șoc și de profunzime.
Partea dureroasă este că …
Soluțiile se știu și le știu. Aplicarea lor însă nu este susținută de un pachet de legi care să facă acest lucru posibil. Mă tem că sănătatea din România nu mai este privită ca un sistem util comunității, cât mai cu seamă ca un imens sac cu bani care trebuie secătuit. În fruntea instituțiilor s-au aflat oameni nepricepuți care nu au făcut altceva decât să miște bani dintr-un loc în altul, fiind numiți pe orice alte criterii dar numai după competență nu. Asta este realitatea. Spre deosebire de alții, simt că am puterea să fac ceva. Și am început să fac.
Dr. Alexandru Paziuc, candidat independent la Camera Deputaților
Lasa un raspuns