Procentul este cu adevărat uriaș îndeosebi în rândul absolvenților de științe umaniste, acesta variind între 40% și chiar 100%, în funcție de specializarea urmată dar și de universitatea unde au absolvit studiile. Dacă reușesc totuși să se angajeze, 70% dintre ei vor lucra într-un domeniu care n-are nicio treabă cu specializarea făcută în timpul facultății, majoritatea activând în domeniul vânzărilor. Practic, la ora actuală, facultățile umaniste oferă trei perspective tânărului student plin de speranțe: fie va lucra în învățământ, fie va lucra în vânzări, fie va fi asistat social. Restul promisiunilor carieristice au șanse infime să se împlinească. Sunt mai mult un fel de campanie electorală concepută de cadrele didactice care lucrează în cadrul facultăților respective cu scopul de a se ocupa cât mai multe locuri la specializările lui pește prăjit ca să nu ajungă, la rândul lor, niște asistați social. Acesta este și motivul real pentru care studenții trec prin facultate ca gâsca prin apă: o triere serioasă a lor ar duce la dispariția specializării, implicit a posturilor didactice care deservesc respectiva specializare. Ori e lucru știut că majoritatea cadrelor didactice universitare ar muri de foame în mediul privat. Motivul este simplu. Odată ce nu au reușit să-i ajute pe studenți să-și descopere abilitățile cu adevărat folositoare pieții muncii, e clar că și lor, ca mentori, le lipsesc aceste abilități cu desăvârșire. Stăpânesc numai niște noțiuni teoretice pe care le transmit mai departe papagalicește, fără a insista pe utilitatea practică a noțiunilor predate. Așa, studenții ajung niște depozite de informații, întocmai unor computere și tot ca ele, trebuie să primească instrucțiunile (comenzile) specifice pentru a le utiliza. Ori angajatorii vor să vadă ce știi efectiv, să le rezolvi problemele, nu doar să teoretizezi pe marginea lor. În acest sens, sunt deplin de acord cu Oana Moraru, consultant educaţional în domeniul învăţământului privat preuniversitar. „Şcoala românească nu a fost niciodată, cu adevărat, puternică. Mitul şcolii româneşti stă încă în câteva nume de dascăli inspiraţi şi teoreticieni pedagogi de secol XIX. Noi am avut dintotdeauna probleme. Mulţi încă tânjesc după amintirea şcolii comuniste, pentru că păstra aparenţa unei ordini sau a unui respect unitar, bazate, totuşi, pe frică, ameninţări, bătăi şi ruşinări. Sigur că fiecare dintre noi a trecut şi prin mâna unor oameni buni şi cu suflet. N-am reuşit niciodată să facem din ei o normă. E adevărat că examinările mai dese şi mai stricte triază mai repede copiii, îi separă pe cei buni de cei care n-ar trebui să ajungă prin nicio facultate, din simplul motiv că nu scriu corect. Numai că exact mediul universitar românesc este cel care a coborât primul ştacheta, a acceptat mediocritatea şi impostura. Din interese financiare grosolane, susţinute politic de grupuri de influenţă atât în mediul universitar privat, cât şi de stat. De aici s-a pornit bulgărele şi s-au rostogolit, din ce în ce mai mult, mediocritatea şi acceptarea ei tacită. Până nu dispar aceste grupuri mafiote, n-o să existe în ţara asta dorinţă de triere şi evaluare corectă a performanţei.” Am discutat pe marginea acestui subiect cu câțiva absolvenți de facultăți umaniste. Iată părerile lor:
Ioana, 25 de ani, absolventă de Istorie, actuală vânzătoare în Bazarul Sucevei. „Am terminat facultatea acum 3 ani. Am terminat cu media 8,80 și 9 la examenul de licență. Toată facultatea am crezut că voi ajunge să lucrez în învățământ, dar nu s-a putut. Evaluările se făceau în principal pe baza unor referate, iar examenele erau doar niște formalități. Acolo unde nu erau formalități, materia respectivă nu avea nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce ni se cere la clasă. Această metodă de evaluare a dus la o lipsă de implicare a noastră în procesul de învățare. Dacă la început, pentru prima sesiune, chiar am învățat, când am văzut că alți colegi care au dat copy-paste la un referat de pe net au aceeași notă ca mine, m-am descurajat și am hotărât să fac la fel ca ei. Cam asta a făcut toată grupa. Din anul meu, cel puțin cinci persoane și-au cumpărat licențele direct de la profesorul coordonator. Evident că au avut note mai mari. Din ce știu, nici ele nu lucrează în domeniu. De ce preferă profesorii să practice o asemenea modalitate de evaluare în detrimentul unui examen așa cum trebuie? Nu știu. Probabil ar avea mai mult de muncă și nu se complică. Nu mi-a folosit facultatea la nimic. Noroc că am fost la fără taxă”
Roxana, 31 de ani, absolventă de Științe Politice, actual asistent broker. „Îmi pare rău să zic asta, dar facultatea a fost o frumoasă pierdere de vreme. Aveam un program suficient de lejer pentru a visa și a mă amăgi că este cea mai grozavă facultate din lume. Am citit mult, dar nu mi-a folosit cu nimic. Am terminat a 5-a la mine în grupă, cu media 9,30, iar la licență am luat 10. Chiar am muncit lucrarea, iar profesorul coordonator mi-a fost un real sprijin. Ce folos că la terminarea facultății, n-am putut găsi un loc de muncă în domeniu, sub nicio formă. La stat îmi trebuiau pile, iar la privat chiar i-a durut în fund de mediile mele. M-am angajat pentru 3 luni la o firmă de consultanță din Iași, pe departamentul de marketing politic. Nu am rezistat. Nu m-am putut adapta cerințelor. La facultate nu am făcut nimic care să aibă de-a face cu cerințele de-acolo. Am urmat imediat un masterat pe care l-am terminat cu 9,80 iar la disertație din nou 10. M-am amăgit o perioadă că mi se vor deschide toate ușile. Din părți. Pentru că trebuia să fac ceva cu viața mea, m-am angajat în asigurări. Nu cred că vreodată voi profesa în domeniul studiat. Toate evaluările avute în facultate au fost pe baza referatelor sau a examenelor orale. Le trecea și un retardat”
Elena, 28 de ani, absolventă de Comunicare și Relații Publice, asistent manager. „Facultatea a fost relaxantă. Am avut timp să mă distrez și să-mi fac o grămadă de prieteni. Profesorii erau super ok și deschiși la orice. Cei care erau mai aspri, te treceau dacă le arătai respect. În viața, m-a ajutat diploma, dar nu ce am învățat în facultate. Pe baza ei m-am angajat, în rest totul a depins de mine. Noroc că îmi place limba engleză și că sunt prietenoasă. În domeniul meu nu poți lucra dacă nu ai o fire adaptabilă și optimistă. Ori asta nu înveți la facultate. Acolo înveți să fii serios, tocilar, plictisitor. Nu ai cum reuși în viață cu astfel de calități. Acesta cred că este și motivul pentru care mulți colegi de-ai mei au locuri de muncă deloc plăcute, iar doi dintre ei nici acum nu lucrează, deși au făcut și un masterat. Pur și simplu au avut așteptări prea mari de la școală. Școala nu te învață să-ți rezolvi problemele, decât dacă faci matematică. N-am avut note mari, dar nici mici. Evaluarea se făcea de obicei prin prezentarea unui referat trimis în prealabil profesorului sau prin teste grilă. Nu-mi pare rău pentru facultatea absolvită. Se putea și mai rău.”
Ionuț, 38 de ani, absolvent de Filosofie, șomer. „Aici, doar vreo patru profesori au fost serioși, iar restul niște panarame. Ba nu veneau la ore, dacă veneau spuneau povești, dacă predau, o făceau de pe foi sau fără pic de pasiune. Evaluarea era extrem de subiectivă. Dacă aveau o impresie bună despre tine, puteai scrie orice că era bine, dacă aveau o impresie proastă, puteai să faci o lucrare științifică, exemplară, tot nu conta. Excepție au făcut doar examenele la logică. Frustrant de-a dreptul era când te plăteau colegii să le faci lor referatele și pe ale lor le notau cu 9 sau 10, pentru că aveau numele lor trecut la autor, iar tu luai 7, 8 pentru că apărea numele tău la autor. Din cauza lor, a profesorilor, s-a și distrus specializarea aceasta. Cum să mai vină studenți dacă tu promovezi mediocritatea?!? Niciun coleg nu mai lucrează în domeniu. Au fost două persoane care au suplinit în învățământ, dar acum sunt plecate în străinătate.”
Radu, 32 de ani, absolvent de Asistență Socială, asistent social. „A meritat facultatea, dar numai prin prisma faptului că așa am obținut o calificare. Teoria învățată la școală, nu prea se pupă cu situația din teren. Niciun curs din facultate nu te pregătește pentru situațiile întâlnite, deși cred că ar trebui să facă asta măcar cât de cât. Am avut noroc că m-am putut angaja la stat. În privat nu cred să fi putut accede cu cerințele care sunt acolo. Aici am putut să mă angajez fără experiență, ori în mediul privat aceasta trebuie dovedită. Acum cred că aș reuși, dar la momentul absolvirii, nu. Pot zice că mă număr printre norocoșii care profesează în domeniu. Majoritatea colegilor sunt plecați în străinătate. Pot afirma cu mâna pe inimă că dacă n-ar fi vorba despre diplomă, n-aș încuraja pe nimeni să facă facultatea aceasta. Mai degrabă s-ar face un program de studiu de un an în care 6 luni să înveți teorie și restul de 6 luni să faci practică. Este suficient pentru a deveni un profesionist mult mai bun decât eram eu la sfârșitul facultății.”
