„Deficitul de cont curent a fost pe perioada ianuarie – mai 2017 de 1,969 miliarde euro, tendința consumului alimentat din importuri fiind tot mai evidentă după 2015. Datoria externă la sfârșitul lunii mai era de 94,253 miliarde euro, în creștere cu 1,876 miliarde euro față de sfârșitul anului 2016 .Pe acest trend, datoria externă totală a României va atinge în următorul an pragul psihologic de 100 de miliarde euro. Un nivel greu de administrat propagandistic după trei decenii de capitalism românesc care a pornit spre economia de piață, nedirijată, cu «greaua moștenire» lăsată de Ceaușescu – datorie externă zero.”

Nu, aceasta nu este o știre falsă, este una cât se poate de reală și poate fi verificată pe site-ul BNR-ului. Asta avem după 30 de ani de capitalism. O datorie de 100 de miliarde de Euro. Mulțumesc tuturor politicienilor români de după 1989 că pe lângă viitorul meu, au vândut și viitorul nepoților mei, numai pentru a obține beneficii efemere. Puteau face istorie, dar au preferat să-și trădeze neamul pentru funcții sau bani. Cum au reușit să facă asta? Uite așa…

Ce ne spune Institutul Național de Statistică

Institutul Naţional de Statistica (INS) ne aduce la cunoştinţă că, în economia naţională funcţionează 44.575 de „grupuri de întreprinderi”. Din acestea 5.308, sau 12% din total, sunt rezidente sau controlate din interiorul României, în timp ce 39.267, adică 88%, sunt grupuri de întreprinderi multinaţionale controlate din exterior, adică din afara României. Prin aceasta INS confirmă faptul că cea mai mare parte a capitalului românesc, peste 80%, a fost acaparată de corporaţiile transnaţionale, prin escrocheriile financiare numite „privatizări”, „retrocedări”, „restituiri” etc.

Problema este că, deţinând capitalul, străinii îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o producem, prin munca noastră şi o transferă în afara ţării, lăsându-ne salariile pe care le cunoaștem, luându-ne odată cu „exportarea” profitului șansa de a ne redresa economic.

Ce ne spune Direcţia Generală Executări Silite, Cazuri Speciale din cadrul ANAF

Pe scurt:

În dosarul retrocedărilor din Sectorul 6 al Capitalei, fostul primar Cristian Poteraș a fost condamnat pentru că a retrocedat ilegal terenuri în valoare de 82 de milioane de euro. Deși au fost condamnați, Poteraș și ceilalți funcționari nu vor plăti acest prejudiciu. Cei care vor plăti pagubele vor fi beneficiarii terenurilor, respectiv Marian Căpățână și Nicolae Berendea.

Gabriel Bivolaru a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru devalizarea BRD, pe atunci încă bancă de stat. A executat mai puțin de trei ani, iar din prejudiciile stabilite în 2004, de peste 70 de milioane de dolari, au fost recuperate în jur de 6 milioane de dolari. La nici zece ani după aceea, Gabriel Bivolaru a fost arestat din nou, pentru furt de produse petroliere, evaziune fiscală și spălare de bani.

Nicolae Stănescu, fost administrator al SC Cori Computers SRL, a creat un prejudiciu enorm, de aproape 26 milioane de euro, prin evaziune fiscală, între 2009 și 2010, prin disimularea unui comerț intracomunitar. A fost condamnat la 4 ani închisoare și, cum nu avea niciun bun pe numele său și nici bani în cont, statul i-a pus poprire pe pensie. Se recuperează doar 80 de lei pe lună, iar pentru recuperarea prejudiciului, acesta ar trebui să plătească timp de 121.000 de ani.

Samir Sprânceană și Genică Boerică au fost doi evazioniști celebri din Craiova. Aceștia, sprijiniți de 36 de angajaţi ai Serviciului de Control Fiscal din cadrul ANAF Dolj, au prejudiciat bugetul, prin rambursări de TVA către 40 de firme, cu peste 30 de milioane de euro. Au fost recuperaţi până acum doar în jur de 300.000 de lei.

În dosarul Institutului de Chimie Alimentară, s-a recuperat prea puțin din prejudiciu și tot ce a însemnat confiscare specială. Din suma totală de 280.248.238 de lei, statul a recuperat până acum doar 37.782.256 de lei.

În dosarul Ovidiu Tender, statul a recuperat 28.800.388 de lei, sumă infimă față de valoarea prejudiciului, care se ridică la 485.126.850 lei.

În dosarul Hidroelectrica 1, statul are de recuperat 469.638.721 de lei, iar până în prezent au fost recuperate 1,6 milioane de lei.

În dosarul RAFO, valoarea totală stabilită de judecători este de 892.282.837 de lei. Statul a recuperat doar aproape 6 milioane de lei.

În dosarul Rompetrol, creanța Libia – Dinu Patriciu a decedat înainte de soluționarea dosarului – a adus un prejudiciu de 948 de milioane de lei. Până în prezent au fost recuperate doar 47 de milioane de lei.

Ce ne spune Istoria?

Aceasta ne spune că în martie 1989, Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile către FMI și Banca Mondială, cu sacrificii mari din partea populației. În plus, România mai avea în băncile sale un plus de 3,7 miliarde USD şi creanţe de 7-8 miliarde USD. Tot istoria ne spune că pe 25 Decembrie 1989 Nicolae Ceaușescu a fost executat la ordinul trădătorilor de țară care au preluat puterea.

La sumele menționate mai sus s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. Unde s-au „volatilizat” restul banilor?

Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum. Există indicii că în noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia Teheran. Se presupune că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una extrem de simplă. Asta pentru că Ceaușescu a vrut să facă din Banca Română de Comerț Exterior o a doua bancă mondială împreună cu chinezii, arabii și iranienii, instituție care urma să concureze FMI-ul și Banca Mondială.

Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare.

Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a ţării noastre.

FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea, ori dictatorul român, împreună cu omologii săi, știau că împreună pot avea o rezervă suficientă de metal prețios cât să facă o concurență acerbă FMI-ului.

Între anii 1990-2010 hărțile de Resurse Minerale ale României făcute pe vremea lui Ceaușescu, ajung în mâinile străinilor.

Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că Ceauşescu a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2017 a ajuns să valoreze aproximativ 250 miliarde euro.

Numai că pe lângă aur, Ceauşescu ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Astăzi, respectivele metalele rare sunt evaluate la aproximativ 600 de miliarde de euro.

Pentru cei cărora li se pare greu de crezut că valoarea resurselor minerale ale României ajunge la aceste cifre fabuloase îi rugăm să consulte Enciclopedia Resurselor Minerale din România, carte apărută recent sub patronajul AGIR şi al Societăţii Inginerilor de Petrol şi Gaze, care prezintă la pagina 28 aceste date uluitoare despre rezervele actuale ale subsolului ţării noastre.

Avem 2.800 de milioane de tone de lignit, care, la preţul de 50 de euro pe tonă ar însemna un potenţial naţional de 140 de miliarde de euro.

Avem, de asemenea, 900 de milioane de tone de huilă, care, la preţul actual de 53 de euro pe tonă, ar da 47,7 miliarde de euro. Zăcămintele de cupru sunt estimate şi ele la 900 de milioane de tone, care, la preţul de 355 de euro pe tonă, ar reprezenta 319 miliarde de euro.

În tabelul menţionat urmează capitolele sare, aur şi argint, care ar reprezenta alte sute de miliarde de euro.

Asta fară să mai adaugăm rezervele uriașe de petrol și gaze, cât și cele de platforma continentală a Mării Negre despre care unii spun că le depășesc de câteva ori pe cele terestre.

Ce ne spune prezentul?

Prezentul ne spune că exploatarea acestor bogății este deja cedată, în proporție de 80%, corporațiilor străine. Tot prezentul ne spune că forța de muncă va fi majoritar românească, doar că profitul va pleca în străinătate, resursele minerale la fel, utilajele de exploatare vor fi aduse din străinătate, salariile vor stagna și că vom rămâne în fundul gol. Același prezent ne spune că dacă nu ne trezim la realitate, ne ducem dracului cu ea democrație cu tot…

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.