Treptele pierzaniei

Am mai vorbit despre minciuni și caracteristica lor de a genera alte și alte minciuni care s-o acopere pe precedenta. Pentru exemplificare, e de ajuns să spunem că dacă prima minciună poate fi cât un timbru poștal, următoarea trebuie să fie cât o batistă, cea de după ea cât o față de pernă și tot așa până minciuna este atât de incredibilă, încât nimeni nu o mai poate accepta ca posibilă. Problema mincinosului este că, pe măsură ce minciunile lui sunt crezute, ajunge să credă cu adevărat că este infailibil și astfel devine neglijent scurtând timpul până ce va fi descoperit.
Posibilitatea de a nu fi crezut nici nu se pune în mintea mincinosului deoarece el este îndeobște încojurat de oameni de aceeași factură, dacă ei înșiși mincinoși, dispuși să creadă minciunile lui atâta vreme cât asta le produce satisfacții materiale, după principiul dacă nu curge, pică. Mai mult sau mai puțin conștient, mincinosul devine o sursă ușoară de venit pentru aplaudaci, în general oameni care se mulțumesc cu poziția a doua, care îi folosesc, împingâdu-i spre noi și noi minciuni profitabile. Ce se întâmplă când mincinoșii sunt dovediți? Simplu, toți cei care până mai ieri trăiau în umbra lor se reped să-i condamne plângându-se de cum au fost ei înșelați de respectivele persoane. Căutând o cale de scăpare din ochii societății, ei sunt gata să producă dovezi pentru incriminarea mincinoșilor de care până mai ieri erau nedezlipiți.
Nu cred că e vreo minune că suntem un popor de farisei, de giruete lipsite de personilitate. În fiecare zi cade câte un cap deoarece s-a ridicat prea sus în mulțime și turma este geloasă pe oricine care iese cumva afară din praful comun. Deși calea minciunii pare facilă, toți cei care au încercat-o au descoperit că odată trecuți de o anumită limită, sunt obligați să mintă pentru a supraviețui, cu atât mai mult cu cât devin mai disperați și din ce în ce mai cras pe măsură ce funia se apropie de par.