Acesta face legătura între Franța și Marea Britanie, în dreptul localităților Folkestone (Marea Britanie) și Calais (Franța). În anul 1996, Societatea Americană a Inginerilor Civili a declarat Eurotunelul – una dintre cele șapte minuni ale lumii moderne.
Tunelul Canalului Mânecii este un tunel feroviar submarin, lung de 50,5 km, care leagă vestul Franței cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Mânecii. Tunelul a fost construit în cooperare de guvernele Regatului Unit și Franței. Este al treilea tunel feroviar ca lungime din lume, depășit fiind doar de tunelul japonez Seikan și de tunelul Gotthard.
Galeriile britanică și franceză, care fuseseră săpate cu ajutorul măsurătorilor cu laser, s-au întâlnit prima dată pe 30 octombrie 1990, printr-o mică gaură în galeria de serviciu. Diferența între centrul celor două tunele era de doar 358 mm orizontal și 58 mm vertical. Când cele două tunele au fost unite complet, pe 1 decembrie 1990, a fost prima dată în ultimii 8.500 de ani când se putea merge pe uscat între Anglia și Franța. Tunelul a fost inaugurat oficial de către Regina Elisabeta a II-a și președintele francez François Mitterrand in cadrul unei ceremonii în Calais pe 6 mai 1994. Proiectul a costat 4,65 miliarde de lire sterline (echivalentul a 12 miliarde de lire în zilele noastre), cu 80% mai mult decât fusese estimat iniţial. Lucrările de construcţie au durat 6 ani (între 1988 şi 1994).
Ideea construirii unui astfel de tunel a fost avansată, pentru prima dată, încă din anii 1800. Există date conform cărora, în 1802, inginerul francez Albert Mathieu Favier a venit cu o primă idee pentru construirea unui tunel, idee care a fost ulterior susținută și de englezul Henry Mottray, în 1803. După 1830, odată cu apariția trenurilor cu aburi și construirea rețelei britanice de cale ferată, au apărut primele propuneri de tunel feroviar. Inginerul francez Aime Thome de Gamond a studiat, timp de 30 de ani, modalitățile de punere în aplicare a unui astfel de proiect. La 25 august 1855, Regina Victoria și Napoleon al III-lea au aprobat construirea tunelului propus de Thome de Gamond, care a fost, ulterior, prezentat în cadrul Expoziției Universale de la Paris, din 1867. În 1880, compania Beaumont a efectuat primele lucrări de excavare, pe cele două maluri ale Canalului. La 30 noiembrie 1984, guvernele britanic și francez au anunțat intenția de a căuta investitori privați pentru construcția și operarea tunelului, fără finanțare publică, iar la 2 aprilie 1985 cele două guverne au lansat invitațiile de depunere a ofertelor. Până la 31 octombrie 1985, au fost depuse patru proiecte care întruneau condițiile necesare solicitate
Lucrările pentru Eurotunelul care leagă Franța de Anglia au început de ambele părți ale Canulului Mânecii: la 15 decembrie 1987, în Marea Britanie și la 28 februarie 1988, pe malul francez. Săpat în stratul de cretă albastră la o adâncime medie de 40 m sub nivelul mării, tunelul este format din 3 galerii legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicaţie: două tunele feroviare, câte unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m şi o galerie de serviciu lată de 4,8 m, prin care circulă vehicule speciale. Pentru săparea tunelului au fost folosite 11 maşini de forat care cântăreau împreună 12.000 de tone, fiecare având lungimea cât două terenuri de fotbal. Una dintre ele a rămas îngropată în partea britanică, în timp ce o alta a fost vândută pe eBay, în 2004, pentru 39.999 lire sterline
Tunelul are o lungime de 50,450 km, din care 37,9 km sunt sub mare. Adâncimea medie este de 45,7 m sub planșeul oceanic, iar cea maximă este de 60 m, oferind 3 servicii: navete pentru vehicule, serviciul de pasageri Eurostar care leagă Londra de Paris și Brussels, și trenuri de marfă. Călătoria în interiorul tunelului durează 20 de minute. Călătoria totală pentru un tren-navetă este de 25 de minute, inclusiv parcurgerea buclei ce permite întoarcerea trenului. Trenurile Eurostar circulă mult mai încet prin tunel decât pe restul parcursului (160 km/h față de 300 km/h viteză maximă), pentru a permite intercalarea navetelor și pentru a evita problemele generate de frecarea cu aerul în interiorul tunelului. Partea cea mai complicată a proiectului a reprezentat-o ventilarea tunelurilor, pentru că trenurile circulă cu viteze de 160 km/h și acționează ca niște pistoane într-un motor, iar temperatura atinge până la 60 grade Celsius, prea mult pentru echipamente și pentru pasageri. Soluția adoptată a fost construirea a două centrale uriașe de răcire, una la fiecare capăt al tunelului. Aerul este introdus în tunelul de serviciu, fiind apoi împins în galeriile feroviare prin clapete unidirecționale, împiedicând, astfel, pătrunderea fumului în galeria de serviciu, în caz de incendiu.
Tunelul Canalului Mânecii dispune de o echipă de pompieri francezi și englezi. Ei pot interveni în tunel cu ajutorul unor vehicule speciale ce circulă prin galeria de serviciu. alimentarea cu apă este asigurată printr-o țeavă ce parcurge întreg tunelul și dispune de racorduri potrivite normelor din ambele țări. În galeria de serviciu este menținută o presiune mai ridicată decât în tunelele feroviare, pentru a împiedica fumul să intre. Când este semnalat un incendiu sau o altă problemă, este declanșat un plan bi-național, numit „binat”. Comanda dată de ofițerul de serviciu este „Binat go!”.
În fiecare zi tunelul este tranzitat de 400 de trenuri ce transportă, în medie, 50.000 de pasageri, 6.000 de maşini, 180 de autocare şi 54.000 de tone de alte încărcături. După includerea în ofertă a transportului pentru animale de companie, în 2000, peste un milion de câini şi pisici au tranzitat tunelul.
Lasa un raspuns