Ea era sursa necazurilor și supărărilor sale nu din cine știe ce pricini, numai din cauză că nu-l aștepta cu mâncare caldă. Trebușoara asta îl tulbura peste măsură pe bietul om. De aia nici nu prea dădea pe-acasă. Dacă era vară, dormea în căruță, dacă era iarnă avea grijă să muncească cu ziua în alte sate sau să fie plecat la pădure, ca să facă lemne pentru vânzare. Nouă ne căra fânul, ne ara, dădea cu grapa, ne ducea la moară și câte alte treburi ce implicau un cal, un om și-o căruță. Bani nu voia, decât dacă nu avea pentru țigări. Că fuma ca turcu. Avea și pensie bunișoară… Voia în schimb ca bunică-mea să-i gătească zamă de găină, cu tăiței de casă. Asta era cea mai mare mulțumire a sa. Și dacă se nimerea să îl prindă seara prin bătătura noastră, era o mare bucurie pentru el să cineze cu noi, ca să aibă cu cine sta la taclale. Lui asta îi lipsea: să stea de vorbă după o zi de muncă lângă o strachină cu borș fierbinte și o mămăligă aburindă. Nevasta lui nu stătea de vorbă. Ea numai bârfea. Că de aia avea și mâncarea rece: de mult ce stătea la bârfă. De multe ori nici n-o găsea acasă. Era la frate-său, Ștefan, unde dădeau slobozenie gurii împreună cu cumnată-sa, Natalița. Ferească Dumnezeu ce era acolo! Oricum, Ștefan și Natalița niciodată nu mâncau cald. E drept că mâncau grosuț, dar cald… veci pururi! Când nu mai aveau ce mânca, se mâncau unul pe altul. Zile fripte erau alea. Erau așa sățioase că odată a confundat-o pe Natalița cu o scândură și-a vrut s-o prindă în gard. Noroc de frate-său c-a sărit s-o scape. El era oleacă băut… E drept că i-a dat puțin de bănuit faptul că scândura aia se zbătea, dădea din mâini și urla ca din gură de șarpe, dar fiind amețit, a zis că e cherestea cu personalitate. Dădea bine în gard. Speria toate ciorile.
Nenea Niculae nu era om bisericos, dar când afla de vreun praznic, musai că se înfățișa la biserică. Pentru mâncarea caldă de-acolo. El era de părere că zama de găină îi curăță sufletul și că vorba bună i-l îngrașă. Iar păhărelul de vin sau țuică, dacă se nimerea să fie prin preajma gâtlejului, era pentru tămăduirea sufletului dacă era încercat de bolile lumii. Părintele Ionică nu-l prea avea la inimă, pentru că îl bănuia că umblă mai mult după interese lumești, decât sufletești, de aia odată l-a luat în balon: „Mă, nea’ Niculae, matale nu știi că pomana îngrașă?”, „Ba da, părinte, cum nu! Dar să știți că vă stă tare bine!”
PS: Dacă era Duminică și la biserică nu era praznic, nenea Niculae ieșea cu căruța în crucile drumului. Punea pe ea trei scânduri pe post de băncuță, o umplea de copii și ne plimba cale de trei sate și înapoi. Asta era pomana, rugăciunea lui și canonul.
