Încă din copilărie, pe vremea când banii mai aveau ceva valoare, mă distrau teribil serile de duminică în care părinții mei făceau întreceri matematice despre cum ar cheltui ei 100.000 de lei într-o singură zi, inutil să vă spun că nu erau șanse să aibă acești bani. Mai târziu am întâlnit oameni care plănuiau culoarea gresiei și a zugrăvelii din vila lor de vacanță de la Sinaia, în condițiile în care stăteau cu chirie într-o cameră la curte în suburbiile Bucureștiului, el turnător și ea filatoare în industria emergentă a capitalei.
Cu timpul, am reușit să înțeleg valoarea visului în viața zilnică atâta vreme cât visul rămâne vis, dar am întâlnit și altfel de visători, mult mai nocivi atât pentru ei, cât mai ales pentru cei din jur. Acești visători reușesc să creeze scenarii credibile pe care le împărtășesc prietenilor cu patos și încredere, atât de bine încât se pun în mișcare forțe și se cheltuiesc resurse pentru țeluri onirice.
Problema nu stă în țelul prea ambițios, ci în faptul că acești visători fac planuri fezabile pe niște fundații aflate dincolo de raza lor de acces. Ca să puteți înțelege mai ușor, să spunem că un om își face toate planurile necesare unei case, cumpără materialele și plătește chiar și muncitorii, dar locul unde trebuie construită casa se află dincolo de un râu vijelios, peste care nu există încă pod. Astfel de amănunte, aparent minore, sunt cele care fac diferența dintre oamenii care-și fac planuri normale și visători. Aceștia pleacă mereu de la ideea că toate vor merge bine, că toată lumea își va face treaba exact cum trebuie și la timp și sunt oripilați când pățesc și ei ceea ce pățesc și ceilalți.
Să visezi castele în Spania poate fi romantic, să renunți însă la ceea ce poți face imediat pentru bunăstarea ta pentru a putea visa la ce vei face atunci când vei câștiga la loto, e sigur neprofitabil, mai ales dacă visând uiți și să joci.
Lasa un raspuns