Legătura sufletească o simți că prinde rădăcini în tine imediat ce cobori din mașină și începi să respiri aerul curat de munte, care nu numai că îți bucură plămânii, dar îți curăță inclusiv sufletul, ca o veritabilă împărtășanie cu spiritul sfânt al naturii, create de Cel de Sus și nedistrusă încă de oameni. Privești în jurul tău și simți cum prinde a înmuguri în tine liniștea, iar întreaga ta ființă se cufundă în tihnă, ca într-un râu cu apă vie.

În incursiunea noastră ziaristică, vom avea un ghid nevăzut, acesta fiind profesorul universitar sucevean Viorel Chiriță, care prin lucrarea sa monografică „Vatra Moldoviţei- spaţiul şi timpul patrimoniului stabil şi dinamic”, ne permite să cunoaștem îndeaproape acest loc în care oamenii mai știu să trăiască în armonie cu natura, credința, tradițiile și buna cuviință. Sperăm să vă convingem că această localitate, poate fi „vatră” pentru orice om care își dorește să se bucure de plenitudinea firescului rural și a sufletului care nu și-a uitat rostul pe acest pământ.

Așezarea Geografică

Comuna Vatra Moldoviţei, în forma ei administrativă actuală care datează din 1968, este situată în partea central — vestică a judeţului Suceava, în cadrul Obcinelor Bucovinei, în bazinul hidrografic al Moldoviţei, afluent al Moldovei.

Teritoriul comunei se desfăşoară pe un ecart altitudinal cuprins între 600-1.380 m şi are orientarea generală nord— nord-est —sud—sud-vest, fiind traversat în partea centrală de valea Moldoviţei, pe direcţia vest—nord-vest — est—sud-est. Cea mai mare parte a teritoriului este drenat de afluenţii Moldoviţei, bazinele  hidrografice ale pâraielor Ciumârna şi Boul Mare, orientate nord-nord-est – sud-sud-vest, care confluează în satul Vatra Moldoviţei.

Teritoriul în studiu se extinde latitudinal pe 12 km, între extremităţile cardinale, corespunzătoare, la nord Pasul Ciumârna (955 m), 47°43′ latitudine nordică şi până la confluenţa pârâului Dragoşa cu Moldoviţa, în sud (588 m), la 47°37′ latitudine nordică.

Longitudinal, comuna Vatra Moldoviţei se desfăşoară pe 7,1 km, între extremităţile teritoriului, la 25°26′ longitudine estică în Vf. Pietros (1.351 m) şi, în extremitatea estică, la 25°39′ longitudine estică, în Vf. La Palma (1.136 m). Centrul reşedinţei comunei este situat la 25 km de municipiul Câmpulung Moldovenesc şi 30 km de Gura Humorului

Istoricul comunei

Cel puţin pentru două dintre satele comunei — Vatra Moldoviţei şi Paltinu — reconstituirea genezei, atestării documentare şi a evoluţiei ridică probleme speciale, în sensul că şi-au schimbat, de-a lungul timpului, numele.

Astfel, satul Vatra Moldoviţei s-a numit iniţial, pur şi simplu, Mănăstirea Moldoviţei (în documente şi pe harta Büschel) sau Moldoviţa (pe harta Bawr), ceea ce generează posibile confuzii cu aşezământul monahal, în primul caz, şi respectiv cu satul vecin, Moldoviţa, în al doilea caz. Dacă ar fi să dăm crezare Recensământului rusesc din 1774, satul nu ar fi avut, pe atunci, un nume propriu-zis. Aşa s-ar explica de ce pentru alte sate aparţinând aceleiaşi mănăstiri: Vama, Frumos(u), Ruşii Moldoviţei—Moldoviţa de astăzi, sau situate în Ocolul Câmpulungului: Vatra (Câmpulungului), Sadova, Pojorîta, Fundu Moldovei, ori pe domeniile altor mănăstiri: Frasin, Ştulbicanii (Stulpicani) etc se indică foarte firesc şi precis numele lor, în timp ce pentru satul Vatra Moldoviţei se foloseşte forma Liudi ot Mănăstirea Moldoviţii (Oamenii Mănăstirii Moldoviţei). E posibil ca, la fel ca în cazul Câmpulungului, numele Vatra (Moldoviţei) să fi circulat mai degrabă neoficial, pe plan local, şi să se fi impus mult mai recent.

În ce priveşte satul numit după 1968 Paltinu, el a purtat anterior denumirea Valea Boului, înlocuită de autorităţi ca peiorativă, iar mai înainte, în perioada ocupaţiei austriece — Russ pe Boul  sau Ruşii pe Boul (harta austriacă din 1894) după modelul Russ Moldoviţa/Ruşii Moldoviţei (Moldoviţa).

Încă de la începutul secolului al XV-lea, într-unul dintre primele acte păstrate ale cancelariei moldoveneşti este atestat, la 1401, satul Vatra Moldoviţei. Este cea mai veche atestare a unui sat din întreaga regiune a Obcinelor Bucovinei, lui urmându-i Vama (1409), Câmpulung (1411), Mănăstirea Humorului (Seliştea lui Dobre; 1428), Voroneţ (1435), Putna (1468), Gura Humorului („Seliştea Poiana la Gura Humorului”; 1489), Straja (1490), Deia şi Frumosu (1534), Argel (1576), Suceviţa (1583). Aşa cum rezultă din context, aproape întotdeauna este vorba de confirmări ale existenţei aşezărilor la datele respective, ceea ce conduce la ideea logică a întemeierii lor într-o etapă mai veche, fapt valabil, în principiu, pentru Vatra Moldoviţei.

În cazul de faţă, aceasta ar însemna, implicit, că satul Vatra Moldoviţei este mai vechi decât mănăstirea, ceea ce este mai uşor de afirmat decât de demonstrat: nu există dovezi directe în sprijinul preexistenţei lui.

Oricum ar sta lucrurile, se poate afirma că satul Vatra Moldoviţei este unul dintre cele mai vechi sate din Moldova. Situat în inima Obcinelor şi ascuns între păduri nesfârşite, el a beneficiat, încă de la întemeiere, de acest adăpost natural. Pe de altă parte, a fost valorificat cel mai larg sector al văii Moldoviţei, cu terase fluviale bine dezvoltate, favorabile constituirii unei aşezări, extinderii vetrei, amenajării căilor de comunicaţie (drumuri, cale ferată), cultivării plantelor, extinderii fâneţelor şi păşunilor pe seama defrişării pădurii, creşterii animalelor. Comparativ cu cealaltă „Vatră”, a Câmpulungului, din apropiere, Vatra Moldoviţei a avut şi are o mai bună poziţie de intersecţie, dar, din păcate, drumurile ce se întâlneau aici — cel longitudinal, de pe valea Moldoviţei şi cel transversal, peste Obcine, între Marginea şi Sadova — n-au avut importanţa drumului principal de pe valea Moldovei. Probabil că acest fapt, asociat cu absenţa industriei şi a funcţiei comerciale, explică de ce Vatra Moldoviţei nu a ajuns la o evoluţie urbană, dar va putea fi un factor important pentru dezvoltarea rurală şi a funcţiei turistice în perspectivă.

În secolul al XX-lea, satul Vatra Moldoviţei a înglobat şi un sat mai nou, Valea Stânei, situat imediat în aval, o colonie germană (Freudenthal) constituită în 1809 la iniţiativa antreprenorului şi industriaşului Manz, cu scopul explorării şi exploatării resurselor de minereu de fier din zonă (punctul Mestecăniş) şi a prelucrării lor: atât urmele minelor, cât şi cele ale topitoriei (fonderiei) se mai văd şi astăzi.

Deşi iniţial şi pe tot parcursul secolului al XIX-lea satul Valea Stânii a avut o poziţie spaţială izolată, distinctă şi un statut administrativ separat faţă de satul Vatra Moldoviţei, prin extensiunea teritorială a ambelor ele au ajuns, treptat, să se aglutineze.

Ca şi alte colonii germane din Bucovina, Freudenthal — Valea Stânii se distinge nu doar prin faptul că i se poate indica precis momentul constituirii, ci şi prin caracteristicile structurale şi texturale ale vetrei, prin arhitectura specifică a caselor şi tipul de gospodărie, prin indicatorii geodemografici.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial cea mai mare parte a populaţiei germane s-a repatriat în ţara de origine, după cum, de-a lungul timpului, s-a produs şi un firesc proces de asimilare din partea populaţiei locale.

În ce priveşte satele Paltinu şi Ciumârna, începuturile genezei lor pot fi bine desluşite nu atât pe baze documentare, cât cu ajutorul unei Plans des Bukowiner Districts bestehend în 72 Section, hartă austriacă de epocă, ridicată de Büschel (1773—1775). Ea permite identificarea mai bună şi mai corectă a aşezărilor omeneşti, analiza mărimii şi a structurii lor fiind posibilă datorită cartografierii la nivel de gospodărie. Avem, astfel, dovada clară că la 1773—1775, pe lângă vechiul sat Vatra Moldoviţei, existau şi satele Valea Boului — Paltinu şi Ciumârna (harta Büschel), ceea ce nu a putut fi probat, până acum, prin alte surse. Este adevărat, ele nu apar sub denumiri distincte, dar gospodăriile reprezentate (10 la valea Boului, 2 la Ciumârna) indică în mod cert începutul formării lor ca realităţi geografice.

De-a lungul timpului, pe măsura creşterii numerice a populaţiei pe seama sporului natural, a migraţiilor definitive de tip centripet şi respectiv a sporului migratoriu pozitiv, toate satele din comuna Vatra Moldoviţei au înregistrat creşteri ale suprafeţei vetrelor. Satul Vatra Moldoviţei s-a extins atât spre amonte, în zona Şesului Mănăstirii, cât şi spre aval, spre Valea Stânii, dar s-a „revărsat” şi spre sud — vest, pe terasa inferioară a râului Moldoviţa, iar în zonele mai largi ale confluenţelor Moldoviţei cu pâraiele Ciumârna, Lupoaia şi Palamania s-au format tentacule sau mici grupări nucleale de gospodării, de tip cătun. Concomitent, densitatea gospodăriilor în vatră — cel puţin în sectorul ei central — a crescut prin „plombări” de gospodării noi.

Denumirea localității

Localitatea Vatra Moldoviţei şi-a împrumutat şi păstrat numele de la răul Moldovița, acest afluent al Moldovei. Începutul ei se pierde în adâncurile istoriei. Ne-o dovedesc urmele arheologice întâmplătoare, între care acele toporaşe de piatră din paleoliticul inferior (1.000.000-100.000 î.H), relatările mitice despre un „târg” dacic din zonă, diverse unelte neolitice de aramă şi bronz, apoi de fier, salba de cetăţi, păstrată în toponimia locului, cetăţi care străjuiau drumul comercial ce lega Moldova de Transilvania. Întreaga reţea toponimică, de factură exclusiv românească, veche, cu iz de denumiri din cronicile bătrâne — precum Vatră, Runc, Valea Stânei, Lupoaia, Măgura, Valea Boului, Gura Boului, Poiana Mărului, Muntele Scoruşet etc. — formează dovezi asupra vechimii, latinităţii şi românităţii. Majoritatea specialiştilor crede că aici s-ar fi petrecut şi scena vânătorii bourului de către Dragoş Vodă — dovadă şi numeroasele toponime cum sunt de pildă Valea Boului, Gura Boului, Dragoşa. Potrivit unor serioase şi riguroase cercetări şi evaluări ale lui George Popovici, cuvântul „Runc” este un arhaism dispărut astăzi din uzul obişnuit al limbii române,  dar el s-a păstrat în sudul Bucovinei şi s-a transmis sub formă pietrificată, de numire topografică. Acest cuvânt este el însuşi un document istoric foarte interesant, întâlnit şi păstrat mai ales în unele cântece străvechi, ca de pildă acesta:

„Frunză verde foaie lată

Aşa-mi vine câte-odată

Să-mi las mamă, să-mi las tată

Lumea-n cap ca să o apuc

Şi-n pustiuri să mă duc,

În pădure fără stâni,

În codri fără stăpâni

Să m-apuc să runculesc

Loc de casă să-mi croiesc

Şi-apoi slobod să trăiesc”.

Aici verbul „a runcului” are, înţelesul de „a curăţa pădurea”. Şi prezenţa acestui toponim arată modul de formare al unor aşezări din zonă şi, totodată, marea lor vechime.

Vatra Moldoviţei — vatră înseamnă loc de origine, întâia aşezare a unui sat, întinderea de teren ocupată de ansamblul gospodăriilor, locuinţelor, terenurilor, care alcătuiesc un sat; dar poate însemna şi o mănăstire — este unul dintre satele vechi de pe Valea Moldovei şi a Moldoviţei. Probabil că s-a întemeiat ca aşezare rurală înaintea Mănăstirii Moldoviţa. Nicolae Costin scria că „în anul al doilea de la zidirea lumii, 6909, adică 1401, statu la domnie Alexandru Vodă şi îndată începu a face lucruri bune în ţară: zidit-au două mănăstiri, Bistriţa şi Moldoviţa şi le-a înzestrat cu odoare”.

Locul şi rolul mănăstirii în istoria comunităţii

Cercetări mai vechi şi mai recente duc la concluzia că, în evoluţia Mănăstirii Moldoviţa (cu a cărui istorie se confundă şi istoria satului cu acelaşi nume, până la începuturile epocii moderne), se pot distinge următoarele etape:

1. într-o primă fază, a existat aici o mănăstire din lemn; când anume a fost construită şi cât de mult a durat aceasta este greu de precizat;
2. în 1401 Alexandru cel Bun a zidit prima mănăstire din piatră, care a durat peste un veac, 127 — 130 de ani;

III.      după prăbuşirea construcţiei lui Alexandru cel Bun — în urma unor mari inundaţii şi alunecări de teren — în 1532 s-a ridicat noul lăcaş de piatră, ctitoria lui Petru Rareş, care a devenit un complex sub formă de cetate şi care, după mai multe restaurări şi consolidări succesive a supravieţuit până în zilele noastre

La câteva decenii după ridicarea ctitoriei din piatră a lui Alexandru cel Bun, Moldoviţa se afirmă şi ca un important centru de cultură şi artă în Moldova acelei vremi. Existau printre călugării de aici cărturari cu vădite şi alese preocupări artistice. În jurul lor s-a creat şi dezvoltat o şcoală de slovenie, un centru de caligrafie, un atelier de broderie, afirmate mai ales în vremea lui Ştefan cel Mare şi sub urmaşii săi. Domnii stimulau ei înşişi aceste preocupări culturale. Dovadă faptul că Ştefan Cel Mare, bunăoară, la 1462, prin vistierul său Iuga, făcea importante danii Moldoviţei constând în obiecte de cult şi de podoabă. Din aceeaşi epocă ni s-au păstrat două broderii: una, realizată aici în vremea egumenului Anastasie şi terminată la 1484, iar a doua era o lucrare datând din 1494 şi reprezenta un epitaf.

Moldoviţa s-a remarcat şi printr-o bibliotecă bogată, cu cărţi de cult şi înţelepciune. Printre călugării din această etapă s-au afirmat şi vestiţi caligrafi şi copişti. La 1466, egumenul şi cărturarul Anastasie scria Mineiul pe luna ianuarie; alte cinci minee, cu scris identic s-au descoperit ulterior la biblioteca Mănăstirii Dragomirna.

La Moldoviţa s-au scris ori s-au copiat importante lucrări, care s-au utilizat la slujbe şi din care unele au ajuns până în zilele noastre. La 1498, Ştefan cel Mare, apreciind locul şi rolul Moldoviţei în crearea, receptarea şi difuzarea unor valori cultural-artistice în viaţa Moldovei dăruia centrului monahal de aici unul din cele mai valoroase manuscrise de epocă, opera caligrafului şi miniaturistului Tudor Mărieşescu, operă realizată la mănăstirea Neamţ.

După etapa alexandreană (1401-1528), adevărata sporire şi înflorire a domeniului şi activităţii Moldoviţei s-a produs şi impus îndeosebi din 1532.

Ctitoria din piatră a lui Alexandru cel Bun a avut o existenţă relativ scurtă. Cei circa 125-130 de ani de existenţă i-au fost suficienţi spre a se afirma şi remarca în viaţa spirituală şi economică a Moldovei, pentru ca domnii din această epocă să se convingă de necesitatea şi însemnătatea păstrării şi dezvoltării ei.

Petru Rareş a preluat, continuat şi amplificat rolul ce îl dovedise Moldoviţa, ctitoria bunicului său, încât acest fiu natural şi continuator al lui Ştefan cel Mare, pe tărâm cultural-artistic în general şi îndeosebi în ceea ce priveşte înflorirea picturii în Moldova- l-a şi depăşit pe tatăl său, fiind numit adesea „Ştefan cel Mare al artei feudale româneşti”. Petru Rareş a ridicat noul complex mănăstiresc pe o terasă mai largă, unde terenul prezenta mai multă stabilitate.

Biserica din interiorul complexului a fost zidită la 8 septembrie 1532 şi pictată în 1537.

Dacă Ştefan cel Mare, potrivit tradiţiei, a zidit 47 de lăcaşuri de cult, Petru Rareş împreună cu soţia şi fiii, este ctitorul şi sprijinitorul direct a peste 10 biserici şi mănăstiri. Dintre toate însă, specialiştii apreciază Moldoviţa ca fiind „ctitoria cea mai de seamă a lui Petru Rareş, după necropola de la Probota” .

Caracterul complex şi novator al ansamblului mănăstiresc ridicat de Petru Rareş rezultă atât din modul în care îmbină, dezvoltă şi mai ales îmbogăţeşte elementele arhitecturale şi artistice, tradiţionale, cu cele de factură bizantină, cât şi din elementele de noutate, de originalitate care îi conferă complexului său multă strălucire şi totodată dăinuire. Aceste caracteristici unice, au făcut ca în 1975 Mănăstirea Modovița să fie recompensată cu premiul internațional „Mărul de Aur” de către Uniunea Internațională a Jurnaliștilor și Scriitorilor din Turism, fiind inclusă totodată în Patrimoniul Unesco.