În mâna stânga avea o ţigară. Prin fumul ei sălciu, i se vedeau ochii. Avea ochii subţiați de nesomn și de moarte. De trei zile vorbea numai cu morţii, cânta numai cu morţii, juca table cu ei. Le spunea poveşti cu femei frumoase și cu sticle de vin spumos, le făcea cumpărăturile din magazine închipuite sau le ștergea de praf sufletele lipsite de viață. Dar ei nimic. Ei tăceau. Că de aia se enerva el. Erau mormânt nu altceva. Nu scoteai o vorbă de la ei nici să le fi dus flori.
Pe el îl chema Ghiţă Mortu. Era groparul satului de când se ştia el. Mă rog, după ce se întorsese din fericita URSS. Până și mă-sa îl născuse într-o groapă. O apucaseră durerile în groapa cu cartofi. Dacă atunci îi veni ceasul… Acolo îl născuse.
De trei zile i-a tot venit marfă proaspătă. Intra moartea în oameni ca primăvara în pieptul fetelor de măritat. Întâi te prindea aşa, o melancolie tulbure, după care îţi venea un fel de uscăciune de la inimă. Parca aveai un deşert în piept, nu altceva. Te usca din picioare şi picai la pat. După o săptămână venea popa, lăutarul lui Dumnezeu, să-ţi cânte că pleci în cătănie la Cel de Sus. Jale dom`le! Jale! Odată te vedeai fără suflet! Rămâneai aşa, ca o vioară fără arcuş, ca o cârciumă fără muşterii, ca un ochi fără lacrimi. Lu` Ghiţă Mortu îi spui tu cum e când mori? El nu ştie? Păi el toată viaţa a murit.
Acuma Ghiţă sta la o ţigară. Sta şi se gândea şi el la moarte. De ce or` muri oamenii dom`le? De ce? Vezi tu, omul e un soare ce se topeşte în propria căldură. E atât de inconştient, încât se prăjeşte în suc propriu. Oamenii n-ar trebui să iubească! De la iubire li se trage căldura. Şi-i uscă dom`le, îi uscă! Grozav îi uscă! Ca nisipul îi face. D`aia oamenii sunt aşa de nisipoşi. Din dragoste.
Ghiţă Mortu a iubit si el. Cu patimă a iubit Ghiţă. Cu nărav.
Avea ţiitoare pe una a lu` Codoşu. Straşnică muiere! Două mahalale se luară în cuţit pentru ea. Da` el o câştigase. O vrăjise, că era tânăr pe atunci şi-avea cerul în suflet şi stele îi înfloreau din carne. A lui era lumea!
Venise cu un car de grâie…
Venise atunci din satul lui, din Mărgineni, pentru prima dată singur cu un car de grâie, să le vândă la Obor. Ai lui erau bolnavi şi îl trimiseră să facă nişte bani şi să cumpere doftorii şi alte. Vânduse tot, cumpărase cele de trebuinţă şi, la ieşire din târg se oprise la cârciuma lu` Tache să tragă un ţoi de ţuică, să fie pe drum. Atunci o văzu pe Riţa, parcă pentru prima dată. O mai ştia din anii trecuţi, când venea cu tată-su, dar nu o băgase în seamă. Parcă în acel an înflorise, se pârguise şi avea un vino-ncoace ca nimeni alta. Pe sub ie îi săltau nurii la orice mişcare, iar prin fusta subţire, când intra într-o rază de soare, i se întrezăreau coapsele pline şi fesele arcuite, ochii îi sclipeau şi buzele le avea cărnoase şi aţâţătoare iar Ghiţă simţi că îi dă sângele în clocot şi că vrea să fie a lui.
Nu a mai plecat atunci acasă. A trimis cu un vecin ce-l întâlnise p-acolo doftoriile şi vorbă că mai stă. Ş-a stat o săptămână în care s-a lipit de sufletul şi trupul fetei ca scaiul de lâna oii, ş-a fermecat-o într-un hal de a luat-o ş-a dus-o acasă, lăsându-i bătând în drâmbă pe mulţii muşterii de la cârciuma lui Tache, muşterii care mai mult umblau cu mâna după ţâţele şi fundul Riţei decât după ţoiul de ţuică sau ulciorul de vin prost de pe masă.
S-au luat creștinește…
Ai lui s-au uitat urât întâi, da’ apoi le-a plăcut fata, că era sprinţară şi iute dovedea la toate treburile.
Au fost apoi la popă şi s-au luat creştineşte şi nu se mai despărţeau nicicând, nici la treburile bărbăteşti, nici la cele muiereşti. Riţa mergea cu Ghiţă la cosit, Ghiţă cu Riţa la apă la spălat rufe, şi cum se făcea, cum se nimerea că tare des se nimereau amândoi ba sub o brazdă de fân proaspăt, ba într-o bulboană mai dosnică a pârâului. Mare patimă a fost între ei.
Copii n-au avut. Nici timp prea mult ca să-i facă, deşi cât au stat împreună s-au străduit care mai de care. Repede a fost luat Ghiţă la oaste şi trimis să scoată Basarabia de sub ruşi, de parcă de aia nu putea el să-şi ţină nădragii traşi când era lângă Riţa. S-a dus şi el, că n-a avut ce face. Erau vremuri grele. L-au înţolit, l-au încălţat, i-au pus un puşcoci în mână şi i-au spus : „Trage în bolşevici, tu-le muma-n…” . Ş-a tras, da’ mai mult pe deasupra, că nu-l lăsa inima să omoare pe careva. Poate o fi nimerit pe vreunul, poate nu, nu ştia, că de cele mai multe ori închidea ochii când apăsa trăgaciul, sau trăgea ascuns dintr-o groapă, de după un bolovan sau copac, ce se nimerea, fără să se uite. Un singur mort avea în gând. Pe sergentul plutonului său care, văzând că şi el şi frate-su Vasile trag la nimereală, i-a luat într-o zi şi i-a bătut până a obosit. Vasile era mai plăpând din fire, a început să scuipe sânge şi la scurt timp a murit. Ghiţă a aşteptat şi, la momentul potrivit l-a spintecat pe sergent cu baioneta. Nimeni nu a aflat, nimeni nu a întrebat. Sergentul fusese un om parşiv, şi apoi ce contează în război un mort mai mult sau mai puţin.
Cum a ajuns gropar…
Mai târziu l-au trimis la îngropat. Râdea locotenentul:
– Mortule, du-te de ai grijă de ai tăi!
A avut grijă. Îi îngropa pe toţi. Români, nemţi, ruşi, unguri, evrei, ţigani, soldaţi sau civili, el nu făcea deosebire. Toţi erau ai lui. Spunea câte o rugăciune în timp ce îi acoperea, le punea la căpătâi câte o cruce dacă avea din ce o face sau câte un bolovan, ceva, apoi fuma câte o ţigară la marginea mormântului. Măcar atâta lumină să aibă morţii şi să-i priască Mortului, că lumânări nu avea. Până nu termina ţigara nici nu pleca de la groapă.
Aşa l-au prins ruşii în timpul unei retrageri. Fumând şi rugându-se pentru cei morţi. L-au luat, l-au băgat în lagăr pentru 25 de ani deoarece, cum a aflat mai târziu, trecuse „cu arma în mână frontiera URSS”.
-Da’ cum să trec? Cu o bucată de mămăligă? Doar era război, şi nu am venit eu de drag”, îi spuse el unui ofiţer CEKA în lagăr.
Şi pentru asta a luat o bătaie zdravănă şi două săptămâni de carceră. L-au scos apoi, deşi trebuia să stea mai mult, ca să îngroape morţii din timpul iernii, care stăteau clădiţi pe lângă barăci, că vremea se încălzise şi acum se putea săpa pământul.
După câţiva ani i-au dat drumu şi l-au trimis în ţară. N-a ştiut de ce, da’ nici n-a avut curaj să întrebe. Dacă se răzgândesc? În lagăr mai văzuse şi întâmplări de astea. Confuzii. El, din câte aflase, cei mai mulţi nici nu aveau ce căuta acolo, dar cine să înţeleagă măreţia găndirii justiţiei sovietice? El? Vreunul din milioanele de oameni închişi asemeni lui? Nu, în nici un caz.
Rița s-a dus după șeful de CAP
S-a grăbit cât a putut de mult spre casă, spre Riţa şi ai lui şi a ajuns la nimic. Părinţii îi muriseră deportaţi pe undeva, că fuseseră chiaburi şi nu voiau să dea pământul la colectiv, casa a fost dărâmată şi peste ea s-a făcut arătură iar Riţa…, Riţa după ce l-a jelit şi i-a făcut mormânt frumos în ţintirim, s-a măritat cu preşedintele de CAP, că tot muiere frumoasă, trupeşă şi dorită de toţi rămăsese.
Riţa l-a cunoscut, da’ la el nu se mai putea întoarce. Avea deja un copil cu preşedintele, şi nu putea să se despartă atât de uşor de un important activist de partid cum era acela. Dar a intervenit cât a putut şi Ghiţă a rămas în sat, i s-a dat normă la colectiv şi bordeiul din marginea cimitirului, devenind astfel şi gropar. De atunci viaţa lui a fost moartă. Nu putea vorbi cu nimeni, că nu se ştia cine îl putea turna, aşa că a început să vorbească cu morţii. Buni ascultători. Nici unul nu îl critica, nici unul nu îl turna şi nici nu izbucneau în aplauze puternice şi prelungite cum se întâmpla în lumea aşa-zişilor vii. Mai mergea la munca câmpului, la magazin cu un bon de ulei sau zahăr, mai un colac la o înmormântare, un pahar de vin la o pomenire, şi tot aşa până azi. Azi era o zi mare pentru el. Săpa groapa Riţei.
Ţigara uitată îi fripse degetele. O aruncă privindu-şi mâinile pe care timpul, războiul şi lagărul lăsaseră puţină carne şi aprinse alta.
…așa le-a orânduit Dumnezeu dragostea…
Riţa fusese bolnavă în ultima vreme. După naşterea celui de-al doilea copil începuse a nu se simţi bine, a stat şi prin spitale o vreme, apoi s-a întors acasă ştiind că nu are scăpare. De două luni Ghiţă avea grijă de ea. Preşedintele se încurcase din timp cu o ingineră agronomă nouă ce apăruse pe la CAP, apoi plecase liniştit cu ea prin alte părţi. Nevasta nu îl mai interesa. Se uscase, se urâţise, şi doar Ghiţă mai vedea în ochii ei flacăra de odinioară. Se stinsese Riţa de dimineaţă, după spovedanie, cu lumânare la cap, fericită că măcar ultimele clipe ale vieţii le-a petrecut alături de cel iubit. Ghiţă a lăsat-o în grija unor babe din vecini tare pricepute în privinţa gătelilor de îngropăciune, a scos sicriul ce-l pregătise pentru el din timp, că ştia că nu are cine să-i facă, şi s-a apucat de groapă. A săpat-o şi pe marginea ei l-au găsit gândurile şi au apus odată cu el.
L-au găsit nişte oameni ce porniseră să-l caute spre seară, miraţi că nu apare la priveghi. Ţeapăn, cu mucul de la ţigara ce i-a fost şi lumânare la trecerea între lumi înţepenit între degete, cu picioarele atârnând deasupra gropii ce-i fusese hărăzită de demult şi pe care voia să i-o dea ca pe un ultim cadou femeii lui.
A doua zi pălimarul a încropit din patru scânduri vechi găsite în podul colibei lui Ghiţă ceva, mai mult cutie decât sicriu, l-a pus pe Ghiţă în ea şi l-a coborât în aceeaşi groapă cu Riţa. La căpătâi le-a pus veche cruce făcută de Riţa pe care scria „Aici zace Ghiţă Mortu”, adăugând cu mână grăbită „şi Riţa”, fără să-i mai scrie numele de familie pentru că nu mai încăpea.
Aşa le-a orânduit Domnul iubirea, aducându-i în cele din urmă împreună şi stingând neamul Morţilor din satul Mărgineni.
Lasa un raspuns