Comuna Vicovu de Jos este o localitate de mărime mijlocie, care împreună cu satele limitrofe, Gălăneşti, Voitinel, Bilca și Vicovu de Sus, configurează Valea Sucevei.
De-a lungul timpului Vicovu de Jos s-a definit ca o vatră de spiritualitate românească, un bazin etnofolcloric însemnat, un loc unde legenda, cântecul şi jocul popular, meşteşugurile şi oamenii locului trăiesc istoria acestor locuri.
Astăzi, localitatea este una modernă, iar investiții în toate domeniile stau la baza unei dezvoltări armonioase.
Izvoarele istorice consemnează atestarea localităţii cu mult înaintea întemeierii Moldovei, iar vechimea Vicovului este asociată în Cronica Episcopiei de Rădăuţi, scrisă de Dimitrie Dan cu domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432), care a dăruit satul acestei instituţii. Documentul care atestă este un act domnesc dat la Suceava, la 23 mai 1436 şi întărit în 1443, prin care Ilie şi Ştefan voivozi dăruiesc boierului Stan Babici şi fraţilor lui satul Jicovu de Jos. Este evident că Vicovu de Jos corespunde prin analogie, aceloraşi termeni calendaristici. Mai trebuie menţionat că la 12 martie 1458 Ştefan cel Mare dăruieşte satul Mănăstirii Putna.
În cronica manuscrisă a bisericii din Vicovu de Jos, apare în anul 1408, o atestare a aşezării, când Alexandru cel Bun, printr-un hrisov face danie acest sat, cu moara călugărească şi cu vama mică a Sucevei, Episcopiei şi Mitropoliei Moldovei, act care nu apare însă în vreo publicaţie sau colecţie de documente. O altă ipoteză în ceea ce priveşte întemeierea localităţii este cea a câtorva locuitori ai aşezării Vicovu de Sus, care din diferite motive şi-au părăsit aşezarea şi s-au stabilit tot pe valea Sucevei, înfiinţând o nouă aşezare care a primit numele de Vicovu de Jos, în amintirea locului de baştină. Sintagma „de Jos” este menţionată deoarece noua aşezare înfiinţată este mai jos, în valea Sucevei. Tot o ipoteză este că numele localităţii provine de la cuvântul „ciccicova”, care înseamnă unchi, cuvântul fiind de origine slavă. Şi aceasta ar putea fi posibilă având în vedere înrudirile dintre oameni şi faptul că cele două localităţi au acelaşi nume şi sunt forte aproape, unua în prelungirea celeilalte.
Cele două sate vor fi întărite Mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare prin noi documente, unul din 15 martie 1490 şi celălalt din 2 februarie 1503. Prin documentul din 12 martie 1459, Ştefan cel Mare oferă Mitropoliei Sucevei două sate, Vereşcani şi Ungheni, în schimbul Jicovului de Jos, pe care în dăruieşte Mănăstirii Putna. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că Vicovu de Jos se află în imediata apropiere a satului Putna şi, în plus, avea moară pe râul Suceava, fiind considerat un punct de mare importanţă în apropierea graniţei.
În ceea ce priveşte locuitorii satului, aceştia erau în această perioadă medievală puţini ca număr, în jur de 20 de gospodării. Documentele de mai târziu sunt mai numeroase şi mai edificatoare în a defini vechimea localităţii. Un astfel de document este cel din 1592 în timpul lui Dabija Vodă, apoi cel din 1619 din timpul lui Gaşpar Vodă, 1623 în timpul Ştefan Tomşa Vodă. În 1650 este menţionată domnia lui Vasile Vodă sau documentele din timpul domniei lui Duca Vodă, 1697 şi 1683. Constantin Duca Voievod scrie ţăranilor din Vicove şi Frătăuţi, care s-au împrăştiat de răul birurilor, că se pot întoarce deoarece le-a uşurat birul. De aici se poate înţelege că satele erau depopularizate, aşa cum a fost cazul Vicovului.
Pe parcursul secolului al XVIII-lea, situaţia satului este destul de grea, el fiind pomenit în documente numai pentru a plăti biruri noi şi dări către domnie. Astfel într-un document din 2 noiembrie 1727, Grigore Ghica Voievod, „tocmeşte pe Vicove şi Frătăuţi să dea goştină cu cisla, adică 450 lei pe an,” apoi în iulie 1742 domnul Constantin Nicolae Voievod scuteşte de bir satele mănăstirii Putna, anume Vicovele şi Frătăuţii. Va fi scutit de biruri şi în 1756, când Constantin Mihail Cehan Racuviţă Voievod dă un document în acest sens satelor mănăstireşti. În 5 noiembrie 1761 Grigore Ioan Voievod stabileşte hotarele satului Crasna şi dă o parte a Vicovului de Jos Mănăstirii Putna, iar cealaltă parte lui Alexandru Ilschi.
Un ultim document înaintea ocupării Bucovinei de austrieci, este cel din ianuarie 1764, prin care Grigore Calimah Voievod acordă din nou scutiri de taxe satelor ce aparţineau de Mănăstirea Putna, printre care şi celor două Vicove. Perioada de la jumătatea secolului al XVIII-lea, precum şi cea de-a doua jumătate a acestui secol este una de ample mişcări de populaţie. Este o perioadă de migrări de populaţii dinspre sau către Transilvania. Recensământul rusesc din 1773-1774 arată că populaţia din Bucovina era de circa 84.514 locuitori, care trăiau în 266 localităţi şi 3 târguri. Dintre aceştia, 54.284 erau români, 17.125, ruteni, huţuli, 5.975 erau ţigani, 2.655 evrei, 2.425 ruşi, 1.665 poloni, 20 germani.
În ceea ce priveşte situaţia etnică din Bucovina, Ion I. Nistor, scrie în articolul „Bejenari ardeleni în Bucovina” publicat în revista Codrul Cosminului din 1927: „În Moldova de sus s-au putut observa două curente etnice deosebite, unul slavon, venind din Galiţa şi Podolica şi altul latin, pornind din Transilvania; ambele se ciocniră în valea superioară a Siretului, dezlănţuind o luptă seculară între două rase, rasa latină şi slavonă, care s-a sfârşit numai de curând cu izbânda finală a curentului etnic românesc.”
Veniri masive de populaţii din Transilvania către Bucovina s-au înregistrat în anii 1761, 1764 şi 1778, când au venit un număr mare de emigranţi, care s-au stabilit în 79 de sate. În anul 1763 s-a stabilit la Vicovu de Jos preotul Vasile Nicoară venit din Ardeal. În anul 1778 se stabileşte la Vicovu de Jos diaconul Simion Ungureanu, venit din satul Mintiu din Ardeal, fapt consemnat în „Consignaţiunea” din 27 ianuarie 1778. Tot aici se stabilesc între 1782 şi 1788, familiile Vicol şi Cârstian. Această situaţie a fost una benefică pentru localitate, deoarece populaţia acestea a crescut la 48 de case în 1782.
În timpul administraţiei austriece, denumirea localităţii Vicovu de Jos va fi tradusă de către autorităţi, în limba germană, numind-o UNITER WIKOPV. În această perioadă localitatea număra 192 de familii, ca în jurul anului 1900 în Vicovu de Jos să trăiască 520 de familii, adică 1.271 bărbaţi şi 1.292 femei. Tot în perioada stăpânirii austriece sunt date din 1909, când Emil Grigorovitza publică dicţionarul geografic al Bucovinei. Aici, Vicovu de Jos este astfel prezentat. „Comună rurală din distinctul Rădăuţi, aşezată pe malul drept al Sucevei, în faţa localităţii Vicovu de Sus şi Bilca. Suprafaţa era de 32,74 metri pătraţi, avea 2.843 locuitori, români de origine ortodoxă şi câţiva germani. Este străbătută de drumul principal Marginea-Ciudei, care se uneşte aici cu drumul ce vine de la Frătăuţii Vechi şi cu cel comunal de la Putna. Este gară a liniei locale Hadicfalva-Frasin. Are un oficiu telegrafic-poştal, o şcoală cu 4 clase, o biserică parohială cu hramul Pogorârea Sf. Duh, Un C.E.C. şi o bibliotecă”. Aceasta era situaţia social-politică înaintea momentului istoric de la 1918, urmând ca după această dată, Bucovina să intre în componenţa statului unitar român, perioadă care însă datorită politicii partidelor aflate la guvernare, aşteptările bucovinenilor au fost mari în ceea ce priveşte nivelul de trai, educaţia şi cultura.
În anii care au urmat comuna Vicovu de Jos a avut o evoluţie lentă. În 1930 localitatea avea 4.180 de locuitori şi situaţia va rămâne neschimbată până după cel de-al Doilea Război Mondial, când la recensământul din 15 martie 1966, populaţia comunei era de 4.634 locuitori. Cultura populară şi tradiţiile se leagă şi de ctitoriile religioase şi începuturile învăţământului. Astfel, încă din vremuri medievale putem vorbi de existenţa şcolilor mănăstireşti de la Putna, Moldoviţa, Humor. Academia de la Putna şi-a câştigat o faimă binemeritată până în 1775, datorită activităţii lui Vartolomei Măzăreanu şi a lui Iacov Putneanul.
Un interes pentru şcoală dovedeşte domnitorul Grigore Ghica al II-lea care, la a doua domnie, cea din 1747, reorganizează învăţământul din Moldova şi înfiinţează şcoli episcopale la Rădăuţi, şcoală domnească patronată de Iacov Putneanul. În timpul domniei lui Ghica Grigore al III-lea şcolile domneşti trec în grija statului, astfel în Bucovina erau 6 şcoli româneşti, la Rădăuţi, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Cernăuţi, Putna şi Ceremuş. La sate învăţătura copiilor era predată de cântăreţii de strană şi dascălii bisericeşti parohiali sau de dascăli ambulanţi: „un fel de cultură curat românească se mai întreţinea după vechiul model moldovenesc, prin nişte învăţători ambulanţi care, umblând din casă în casă, strângeau după o bucoavnă tipărită la Buda a citi şi a scrie, apoi Ceaslovul sau Orologierul şi Psaltirea, mai rar Biblia… Numai la oamenii cultivaţi astfel s-au întreţinut, necorupte, cugetarea, simţirea şi aspiraţiunea românească.”
După ocuparea Bucovinei în 1774 de către Imperiul Austriac, o seamă de istorici străini, printre care Ferdinand Zieglauer şi Raimund Kaindl, în lucrările lor, au negat existenţa uni învăţământ şi implicit, a unui anumit nivel de cultură, ceea ce nu era real şi, mai mult de cât atât, istoricul Polek recunoaşte într-un raport către Consistoriul din Cernăuţi la 13 iunie 1778 că „fiecare sat avea dascălul său, care făcea carte cu copiii”. La Vicovu de Jos, şcoala până în anul 1803 se făcea la biserică, ca abia din anul 1869 să se înfiinţeze o şcoală de stat.
Străveche vatră românească Vicovu de Jos este un loc unde tezaurul folcloric este păstrat şi transmis generaţiilor viitoare.
De pe aceste meleaguri de basm şi poezie, a plecat în cariera de folclorist Stelian Crâstean şi solistul de muzică populară Aurel Tudose. Doina „Mândră de pe Remezeu” şi vocea sa frumoasă i-au adus consacrarea lui Aurel Tudose, în spaţiul cântecului popular autentic:
„Mândră de pe Remezeu Dar eu ştiu că timpul trece
Drag mi-o fost numele tău Omul cu dor se petrece,
Că tu ştii de gândul meu Cu dor la inima lui,
Când treceam peste pârău. C-şa-i viaţa omului.”
Tot de pe aceste meleaguri s-a inspirat şi remarcabilul rapsod popular Silvestru Lungoci, născut în apropierea Vicovului de Jos, la Horodnic, artist de valoare naţională, care cu fluierul său a cucerit inimile pasionaţilor de folclor. Pe meleagurile Vicovelor a copilărit începând de la vârsta de 3 ani, cea care urma să devină „Doamna cântecului bucovinean,” care a dus în lumea largă cântecul, graiul şi portul popular bucovinean, Sofia Vicoveanca. Spaţiul cultural popular din bazinul Vicovu de Jos reprezintă un tezaur de cânt, joc, obiceiuri şi tradiţii care merită cu prisosinţă a fi studiat şi apreciat la valoarea artistică, pe care o pune la dispoziţia consumatorului de folclor autentic.
Bibliografie:
Carmen Chelba – Toponimia comunei Vicovu de Jos, în Analele Bucovinei, 2012;
Emil Grigorovitzza – Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1909;
- C. Sbiera – Familia Zbiera, după tradiţiune şi istorie, Cernăuţi 1899;
Mircea Grigoroviţă – Învăţământul în nordul Bucovinei, Editura Didactică și Pedagogică, Bucureşti,1993;
Vasile Chifan – Tradiții și obiceiuri din zona Vicov, valorificate în educația muzicală din gimnaziu, Editura Cadrelor Didactice, Suceava, 2016;
Victor Iosif – Cronica şcolii din Vicovu de Jos, Editura Septentrion, 2011.
Lasa un raspuns