Săptămâna aceasta, pe 29 aprilie, am trăit o zi plină de semnificații din punct de vedere istoric, moral și spiritual, deoarece am sărbătorit Ziua Veteranilor de Război, a acelor persoane care au luptat pentru libertatea și integritatea teritorială a României, înțelegând ca pentru acest deziderat să-și riște inclusiv viața. Totul pentru ca urmașii lor să aibă o țară a lor, o națiune în care să fie liberi să vorbească, să scrie, să simtă și să trăiască românește. Au făcut asta ca pe ceva firesc, ca și cum a pleca la război este în firea lucrurilor, ca și cum ai cere o cană cu apă, deoarece au înțeles pe deplin importanța mai mult decât simbolică a țării și a libertății.
Consider că acești oameni merită respectul și prețuirea noastră cu prisosință, pentru că lecția oferită de aceștia este una care ne face să înțelegem că există valori înalte, ca iubirea de țară, valori care au făcut posibil ca țara noastră să reziste încercărilor prin care a trecut de-a lungul timpului. Nu pot să nu mă întreb dacă societatea actuală mai înțelege rostul valorilor respective și mărturisesc că mă întristez, intuind răspunsul.
Trăim niște vremuri pe care mulți dintre ei, care mai sunt în viață, probabil nu le înțeleg. Asta pentru că a fi naționalist și a-ți iubi țara a devenit ceva de ocară, ceva învechit, ceva care nu mai este la modă. Și nefiind la modă, interesează tot mai puțin. După cum am mai spus-o, nu e greu să distrugi o țară dacă aceasta e locuită de persoane care nu țin la ea. Un popor lipsit de patriotism renunță ușor la țara sa și o dă ieftin pe mâna străinilor. Un astfel de neam nu mai are în el demnitate și brusc nu mai contează în istorie, iar cuvântul lui nu mai e ascultat de celelalte popoare. De asemenea, locul lui între neamurile lumii nu mai contează. Pentru că, în economia istoriei, doar popoarele a căror oameni își iubesc țara au contat de-a lungul timpului. Oricât au fost de mici, au demonstrat ceva în fața lumii tocmai prin unele fapte aproape imposibil de realizat fără credința în reușită, dată de dragostea față de neamul din care se trag. Am reuși și noi, românii, astfel de fapte pe vremea când a fi român era o mândrie.
Închei acest editorial adresându-le veteranilor României un „mulțumesc!” sincer, din toată inima, pentru că sacrificiile și eforturile lor mă fac mândru că sunt român și nu-mi doresc să fiu nimic altceva. Nu putem să le uităm jertfa și ar fi absurd să trecem cu vederea lecția de devotament și iubire față de țară pe care acești eroi necunoscuți ne-au oferit-o. Dumnezeu să-i ocrotească pe toți veteranii țării. Mă înclin în fața lor cu respect.
Lasa un raspuns