Aurel Onciul s-a născut în comuna Vicovu de Sus (azi județul Suceava). Tatăl său a fost profesorul universitar Isidor Onciul (1834-1897). Viitorul politician a finalizat ciclul secundar de învățământ la Academia Tereziană din Viena. Ulterior a absolvit Facultatea de Drept a Universității din Viena. În politică i-a reprezentat pe românii din Bucovina austriacă la începutul secolului al XX-lea, expert jurist în dreptul asigurărilor și membru al Dietei Bucovinei, precum și al Consiliului Imperial.
A slujit ca ofițer în Armata Austro-Ungariei. S-a remarcat ca politician austrofil și loialist, iar în timpul destrămării Dublei Monarhii s-a aflat printre cei care a susținut o diviziune a provinciei pe linii etnice, într-o parte sudică ce ar fi urmat să fie controlată de români și o parte nordică ce ar fi urmat să fie controlată de ucraineni.
Carieră
A profesat ca avocat și a servit în armată pe post de ofițer de administrație. În perioada 1885-1889 a lucrat la Viena și în Austria Inferioară pentru un birou financiar. În perioada 1889-1896 a fost autorizat de către Ministerul de Interne ca interpret autorizat de limbă română, iar în 1893 ca editor al versiunii în limba română a Codului Imperial.
În anul 1893 s-a transferat la departamentul tehnic de asigurări. În calitate de expert în dreptul asigurărilor a contribuit la crearea Societății de Asigurări de viață din Brno, Comitetul Provincial din Moravia solicitându-l ca expert în 1899 și însărcinându-l cu elaborarea statutului, a condițiilor de asigurare și a planurilor de asigurare ale viitoarei instituții financiare. Compania de asigurări de viață a fost apoi înființată în 1901 și Onciul a ocupat funcția de director al acesteia până în anul 1903 și pe cea de director general până în 1906. În perioada petrecută în Moravia (1896-1906) a ocupat și funcția de profesor particular de dreptul asigurărilor, iar din 1898 până în 1903 pe cea de profesor onorific asociat la Universitatea Tehnică Germană din Brno, unde a predat bazele Constituției austriece și doctrina administrației publice.
Implicarea în politică
Între 1903 și 1918 a fost membru al Dietei Bucovinei. De asemenea, a fost membru al Consiliului Imperial (Parlamentul național al Cisleithaniei), unde a câștigat un loc la alegerile din 1905 pentru curia comunităților rurale din Bucovina, în districtul Storojineț. A reușit să-și păstreze mandatul la alegerile pentru Consiliul Imperial din 1907, când a avut loc pentru prima dată un sufragiu universal și egal, precum și în 1911 când a fost ales în circumscripția bucovineană nr. 14.
În 1900 a fost desemnat lider al Partidul Țărănesc Democrat, iar în 1906 a figurat în Consiliul Imperial ca membru al facțiunii române, poziție pe care și-a păstrat-o inclusiv după alegerile din 1907 și 1911.
În politică a fost rival al lui Iancu Flondor, deși temporar în perioada 1908-1910 a colaborat cu acesta. Ca lider al Partidului Țărănesc Democrat s-a orientat spre segmentul social-democrat al populației rurale, spre cler și spre profesorii rurali. Acuzat de machiavellism, Onciul nu a reușit să atragă sprijinul intelectualilor, care la vremea respectivă erau mai preocupați de chestiunea națională, după eșecul Compromisului austro-ungar. În plus, în ținuturile românești din Bucovina nu a reușit să câștige sprijinul popular, datorită faptului că s-a aflat de partea rutenilor în ceea ce privește solicitarea acestora privind teritoriile din nordul provinciei.
În 1918 ultimul guvernator austriac al Bucovinei, Josef von Ezdorf, a predat puterea comisarului național ucrainean Omelian Popowicz și lui Onciul – autoproclamat comisar național român. Aceasta s-a petrecut într-un context în care Aurel Onciul, fără a fi împuternicit de către Consiliului Național Român, împreună cu ucrainenii trecuseră la împărțirea fostei provincii. Rivalul său Iancu Flondor a denunțat intențiile lui Onciul și a cerut intervenția României, punând capăt acordului cu ucrainenii.
Aurel Onciu și Unirea Bucovinei
Potrivit istoricului Vlad Pașca, Aurel Onciu, împreună cu Gheorghe Grigorovici, mulutau oentru aplicarea cu prioritate a principiului naționalităților în trasarea noilor granițe de după Marele Război. Cu alte cuvinte, celor doi li se părea echitabil ca doar acele zone ale Bucovinei locuite în majoritate de români să se unească cu România. În schimb, zonele locuite în majoritate de ucraineni ar fi trebuit să fie alipite Ucrainei de Vest (provenită din Imperiul Austro-Ungar), care la rândul ei urmărea o uniune cu Ucraina provenită din Imperiul Rus. În toamna anului 1918, proiectul statului ucrainean părea încă realizabil și era departe de eșecul din 1920-1921 sub invaziile Poloniei și Rusiei bolșevice. Împărțirea Bucovinei pe criterii etnice s-ar fi putut face cu pierderi minime datorită zonelor compacte ocupate de români și ucraineni. Nordul (predominant ucrainean) ar fi putut trece sub autoritatea ucrainenilor, în timp ce sudul (predominant românesc) s-ar fi unit cu România.
Gheorghe Grigorovici (social-democrat) și Aurel Onciul (agrar-democrat) erau amândoi deputați ai românilor în Parlamentul Imperial de la Viena. În urma destrămării Imperiului Austro-Ungar, poziția lui Gheorghe Grigorovici a fost slăbită din pricina colaborării sale cu Consiliul Național Român, organismul care se declarase adunare constituantă a provinciei și care hotărâse „unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești”.
Aurel Onciul, pe de altă parte, a acționat de unul singur și a reușit să încheie un acord de partajare a provinciei cu liderul ucrainenilor din Bucovina, Omelian Popovici: ucrainenii ar fi urmat să controleze Bucovina între Siret și Nistru (incluzând, deci, orașul Cernăuți), iar românilor le-ar fi rămas părțile de la sud de Siret (incluzând Rădăuții, Suceava, Gura-Humorului etc.). Cei doi au reușit apoi să îl convingă pe guvernatorul austriac al Bucovinei, Josef von Etzdorf, să le transfere puterea asupra provinciei.
Pe urmă, Aurel Onciul – acordându-și fie titlul de administrator al Moldovei de Sus, fie titlul de comisar al românilor din Bucovina – a plecat la Iași ca să poarte convorbiri cu reprezentanții guvernului român. Prim-ministrul, generalul Constantin Coandă, l-a primit cu răceală și ar fi mărturisit ulterior că Aurel Onciul „i-a înăcrit sufletul cu atitudinea sa de neînțeles”. Când a dat să se întoarcă la Cernăuți, Onciul a fost huiduit și insultat pe peronul gării din Iași de către naționaliștii bucovineni refugiați în România. Lipsit de susținere și tratat cu ostilitate, această figură don-quijotescă s-a retras din viața politică și a rămas în istoria triumfalistă a Marii Uniri cu eticheta de „antinațional”.
În loc de încheiere
Destinul Bucovinei trecuse în mâinile aderenților „dreptului istoric”, care erau susținuți logistic și moral de către autoritățile române și care nu acceptau nici în ruptul capului ciuntirea provinciei pe considerente demografice. Oricât de „nereprezentativ” ar fi acționat Aurel Onciul, cert este că abordarea lui a chestiunii Bucovinei a fost mai „democratică” decât a celorlalte elite românești. Ironia face că istoria violentă a anilor ‘40 a dus la conturarea unei graniței nordice a României contemporane asemănătoare cu cea propusă de Omelian Popovici și Aurel Onciul în noiembrie 1918.
Lasa un raspuns