„Timp, încotro mergi…?!?”

de Dragoș Huțuleac

Încă un an școlar a trecut. La toate școlile festivitățile de absolvire sunt în toi. Și Miruna va avea astăzi prima ei serbare. Anul trecut nu s-a putut face din pricină de covidel. Era atât de emoționată de dimineață! O priveam și nu-mi venea a crede că voi merge la serbarea copilului meu. Parcă a trecut o săptămână de când eram prezent la serbarea mea. Chiar deunăzi m-am întânit c-o fostă colegă de clasă care mi-a zis că au trecut 16 ani de când am terminat liceul. Nu mi-a venit a crede. După ce m-am despărțit de ea am socotit pe degete: avea dreptate. Când a trecut timpul? N-aș putea zice. Parcă ieri a fost proba orală la română. Îmi amintesc emoțiile avute când am intrat în sala de clasă și liniștea care m-a cuprins când am văzut subiectul. Bucuria cu care am ieșit. Cum m-a luat în brațe Simona să mă felicite. Cât de mult mi-a plăcut îmbrățișarea ei. Era și Andreea acolo. Nu Andreea fosta soție, ci altă Andree care îmi dădea bani în fiecare săptămână să pot pleca în weekend acasă. Și cealaltă Andree…careia îi spuneam cumătra, dar în telefon era trecută „nevastă-mea”. Oare era și Daiana? Parcă și Daniel mai era pe hol și parcă și Alexandra. După, am mers cu toții la crâșma de vis-a-vis de cămin. Doamne ce băută am tras! Că a doua zi nu aveam examen și era voie și de vomitat, și de mahmureală, și de dormit până târziu. Următoare probă era la franceză. Tot oral. Cu o oră înainte de a intra în examen m-am întânit cu domnul Pașcu în stație pe Mărășești. Am schimbat câteva cuvinte în franceză, pentru că așa obișnuia să ne salute. Când m-a văzut cum mă bâlbâi și că nu mă pot stăpâni mi-a zis: „Du-te și bea o bere înainte. Te descurci mai bine așa”. Și a avut perfectă dreptate. Băusem o bere, un energizant și am vorbit despre Uniunea Europeană în franceză vreo 15 minute fără să mă întrerupă nici una din doamnele profesoare care ne evaluau. După, am mers din nou la crâșmă. Era ticsit!

Țin minte și acum cum fugeam pe aleea dintre cămin și Școala de Aplicație să vorbesc la telefon cu părinții și cu iubita mea de atunci. Acolo era liniște. Eu, chipurile, eram cu burta pe carte, stresat din cale afară și evident că mă aflam în garsoniera în care stăteam atunci, iar dacă se auzea ceva nepotrivit eram cu geamul deschis. Stăteam pe rând să vorbim acolo la telefon. Mare noroc că atunci nu erau minute gratuite decât la abonament și noi eram toți pe cartele. Mai mult de 2 minute sub nicio formă nu discutam cu nimeni. Bip-urile erau la putere. Ele înseamnau: „te iubesc”, „mă gândesc la tine”, mi-e dor de tine”, „ieși în fața blocului”, câte și mai câte. Când au trecut anii? Unde s-au dus? Vorba cântecului: „Timp, încotro mergi…?!?”