Anul 2015, februarie, la granița de nord Rusia și Ucraina își umflă mușchii, Europa fierbe diplomatic iar pe plan local FMI tocmai a pus ceva frâu acordului de finanțare. Curățenia de primăvară a DNA a scos la rampă nume mari, unele taxate altele contrazise de stimabilii parlamentari, foarte convinși că neamestecul puterilor în stat înseamnă că nimeni nu poate sufla în ciorba lor, procurorii mai ales. Dar, ca demonstrația de independență să fie totală, onorabilii demnitari găsesc un proiect de necontestată actualitate, epocal prin unicitatea lui și anume timbrul cultural.
Că mirobolanta idee a făcut pui în sticluța cu mir cu care se parfumează mai nou Varujan Vosganian, nu e nicio minune. Ce este de speriat însă, este că STATUL înlocuiește indiferența față de cultură manifestată în 25 de ani cu un atac direct la actul cultural. Ideea de a taxa, chiar cu 1 ban, actul cultural și asta nu în interesul bugetului de stat ci pentru a crea un fond pentru nu se știe încă ce la dispoziția Uniunii Scriitorilor deschide o cutie a Pandorei. Dacă această abominabilă impunere va trece de Parlament ce îi va opri pe stimații demnitari să pună un timbru pietonal în favoarea polițiștilor sau un timbru pe respirație destinat aviatorilor?
Orice s-ar spune, inventivitatea parlamentarilor români este de invidiat. Nu există act cultural care să nu fie impozitat deja direct sau indirect de câteva ori, care este sensul ca un timbru oarecare să fie impus consumatorilor de cultură? Trebuie să considerăm această acțiune ca pe o tentativă de a descuraja până și puținii consumatori de carte scrisă și de spectacole live? Este o declarație deschisă a conducătorilor acestui popor că vremea culturii a trecut și e timpul să renunțăm să mai citim, să mai mergem la teatru sau la spectacole muzicale și să ne pliem cuminți pe canapele în fața televizoarelor?
Țin să le reamintesc aerienilor demnitari că trăim într-o societate de piață unde prețul unui produs este stabilit de balansul subtil dintre cerere și ofertă și nu de nevoile Uniunii Scriitorilor. Deși pentru mintea amărâților care ne conduc 1 leu nu e mare lucru, pentru multe familii din România același leu este contravaloarea pâinii pentru o zi și mi se pare de un cinism diabolic să iei pâinea de la gura copiilor pentru ca Uniunea Scriitorilor să trimită mai mulți corifei la conferințe internaționale sau la case de creație exclusiviste.
Dacă citești, plătești
Nu credeam să apuc ziua în care să mă conving că parlamentarii sunt inutili, că trăiesc într-o lume a lor care nu are nimic de-a face cu a noastră că își găsesc preocupări speciale ca să nu facă nimic din ceea ce trebuie.
Lasa un raspuns