Nu suntem nici animale nici îngeri, rămânând la libera noastră alegere ce drum vrem să urmăm

Tot ceea ce facem, facem cu corpul nostru, reunind aici gândirea cu fizicul, materia cu sufletul, raţiunea cu sentimentele.
În mod firesc oricare dintre noi este interesat de propriul corp. Mulţimea corpurilor umane reprezintă principala forţa de producţie, consum, reproducere. Limita puterilor noastre ca şi specie este limitată de posibilităţile fiziologice ale organismelor noastre.
Atât de răspândită a devenit ştiinţa şi tehnologia pe planeta noastră încât omul ca individ nici nu se mai vede pierdut în imensitatea de date şi informaţii. Între corp şi viaţa noastră este o legătură indisolubilă în sensul în care cele două pornesc şi sfârşesc împreună iar una fără cealaltă nu poate exista. Repetabilitatea, ciclicitatea, precum şi ritmul sunt caracteristici comune pentru ambele noţiuni. Cele trei fac posibilă desfăşurarea existenţei noastre sociale la dimensiunile celulei numită lume şi a atomului numit om.
Supravieţuirea noastră ca specie nu ar fi fost posibilă fără repetarea constantă a unor cicluri de viaţă, pornind de la cele banale precum respiraţia şi bătăile inimii până la cele mai complexe precum reproducerea sau socializarea. Viaţa pe Pământ, în ansamblul său, este formată din unităţi repetabile strâns legate de ciclicitatea fenomenelor naturale, deşi, în mod paradoxal, fiecare viaţă este un fapt irepetabil.
Societatea umană este o formă de reluare a unor tipuri de activităţi având o frecvenţă zilnică, săptămânală, sezoniera, anuală, cuprinzând aspecte precum igiena, munca, educaţia, divertismentul, comunicarea. Toată viaţa este o interacţiune între corpurile noastre, care seamănă între ele, se întâlnesc sau se despart, fuzionează sau se resping.
Propriul corp, catedrala naturală a raţiunii şi a sufletului, este văzut adesea ca sursă a viciilor, iar satisfacerea trebuinţelor acestuia ca un păcat ce trebuie eradicat. Victoria cumpătării asupra dorinţelor e un deziderat firesc, însă, uneori, din prea multă preocupare pentru viaţa sufletească, a unor ambiţii nemăsurate, trecem graniţa care separă limita naturală de rezistenţă a organismului nostru, provocând dezechilibre ce ne conduc la boală, suferinţă. Munca exagerată, grijile excesive, ţelurile nerealiste sunt la fel de nocive precum viciul, delăsarea, lipsa de interes. Cum putem găsi cale de mijloc între cele două extreme? Ascultându-ne visele, supunându-le raţionalului, clădind viitorul pe balanţa dintre realitate şi deşertăciune, dintre suflet şi materie.
Trebuinţele sunt factorul dinamic ce motivează oamenii, îi constrânge să fie activi, să interacţioneze între ei, făcând societatea să existe în forma actuală.
E un fapt obiectiv că omul şi condiţia sa au preocupat de aproximativ cinci milenii toate societăţile, iar cele scrise mai sus nu sunt o descoperire a descoperitului, ci cunoştinţe dobândite pe plan internaţional. Orice societate înseamnă populaţia în viaţă, alcătuită din indivizi reali, membrii ai speciei umane. Economia, politica, producţia industrială, agricultura, cultura şi toate celelalte ramuri de dezvoltare umană sunt realizate cu oameni şi pentru oameni. Existenţa noastră are o latură abstractă, divină, dar Dumnezeu ne-a lăsat legaţi de întreaga Sa creaţie prin sânge, oase, carne, grăsimi, având cel mai complicat statut din lume. Nu suntem nici animale, nici îngeri, rămânând la libera noastră alegere ce drum vrem să urmăm.
Însă oricare ar fi drumul pe care l-am ales, conştienţi sau fără să ne dăm seama, grija faţă de propria existenţă fizică nu poate să lipsească. Până la urmă corpul este casa sufletului, iar un suflet curat nu poate să existe într-un acoperământ murdar.
Grija faţă de viaţă morală se regăseşte şi în felul în care ne preocupăm zi de zi de sănătate, alimentaţie, educaţie, îmbrăcăminte, fără ca nici una din acestea să fie ostentative, săritoare în ochi, ci încununate de acea modestie care recunoaşte valoarea fiecăruia dintre noi.
Am închinat aceste câteva rânduri oamenilor sănătoşi, care nu au avut de-a face cu suferinţa fizică provocată de boală niciodată, fiindcă pentru cei aflaţi în suferinţă sunt lucruri banale, constatate şi, aici, doar reamintite.