Când eram mic, pe mine nu mă lua țiganul… pe mine mă luau naziștii!

Cum n-am primit niciodată cutia aia de rahat de la Dânsul, ci doar de la bunică-miu, am realizat că de fapt El lucrează prin oameni. Dar asta am făcut-o mult mai târziu, cam acum 20 de minute ca să fiu drept. Mai devreme de cele 20 de minute, știam doar că nu am fost un copil prea liniștit, având în vederea că mâna Dumnezeiască n-a pogorât niciodată din Cer, nici măcar să-mi dea zarzăre din pomul lui tanti Maria, pe vremea când eram în stare să merg o săptămână întreagă cu vacile la cireadă, să le pasc și să le aduc înapoi, pentru un kg din minunile alea de culoare portocalie, zemoase și cărnoase cum nu se găseau nici la stațiunea de cercetare pomicolă din Fălticeni. Pentru că, dacă nu știați, minunile au întotdeauna culoare portocalie, indiferent în ce constau, doar să nu fie în politică. În politică, portocaliul e culoarea răului!Amin!

Dacă mă scărpinam în nas, se supăra Doamne-Doamne, dacă sorbeam borșul, se supăra Doamne-Doamne, dacă furam mere văratice, se supăra Doamne-Doamne, dacă mâncam prea mult, se supăra Doamne-Doamne, dacă mâncam prea puțin, se supăra Doamne-Doamne, dacă jucam fotbal până târziu, bineînțeles că se supăra tot Doamne-Doamne. Nu se întâmpla același lucru dacă jucam ascunsa, poarca, nimerita, tenis, prinsa, căluțul, rațele și vânătorii, o tentativă de oină, țară-țară vrem ostași, hoții și vardiștii. Mai erau ceva probleme cu unele jocuri de cărți, dar nu toate. Cred că atunci când am prins a mă juca de-a mama și de-a tata, Doamne-Doamne a făcut un preinfarct, iar când l-am văzut pe Gelu cum îi dă la buci neveste-sii, în coliba de păpușoi pe care mătușa Eugenia o ținea în Țarnă Divale, sigur a intrat în comă. Mă rog, atunci a fost momentul când am decis că Doamne-Doamne nu trebuie să știe chiar totul, mai cu seamă că Gelu și a sa doamnă veneau acolo zi de zi, la ore relativ fixe și îmi puteam domoli cu fiecare zi în parte tot mai mult curiozitatea, pentru că, martor mi-e Cel de Sus, la vârsta aia habar n-aveam ce fac acolo și pentru ce tot misterul și grija de a nu fi zăriți de nimeni. Potolirea curiozității a durat circa două săptămâni, până când m-a zărit Gelu și m-a fugărit de-acolo cu furca. Cred că a fost una dintre cele mai mari spaime ale copilăriei mele, pentru că imediat ce am ajuns acasă, am picat în genunchi și am citit Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, chiar de două ori, pentru mântuirea de păcate și iertare, având în vedere lucrul incredibil de rău pe care îl făcusem, deoarece, dacă colții furcii îmi sfârtecau turul pantalonilor, sigur era pedeapsa divină. Eram în clasa a doua.

Când eram mic, știam că Doamne-Doamne ne iubește, dar numai din auzite. Din văzute, credeam mai degrabă că e un soi de Hitler, doar că mult mai bărbos și mai gras. Da, știam la 8 ani și cine era Hitler, cine era Stalin, Mareșalul Antonescu, plus regele Mihai și începeam să mă lămuresc și asupra lui Iliescu. Atâta îmi părea rău, că despre Dumnezeu nu scria în Magazin Istoric, nici in revista ProPatria, că așa poate Îl și vedeam iar bunicu mi-ar fi citit despre Dânsul, mult mai pe înțelesul meu. Din Biblie nu înțelegeam nimic. Doar mă înspăimântam de ororile descrise acolo…

PS: Când eram mic, pe mine nu mă lua țiganul… pe mine mă luau naziștii! Sic!