Era o vreme când aveam iarnă. Iarnă de aia cu zapadă și ger, cu oameni care înțelegeau că așa este firesc să fie și copii care știau să facă din nea, un fantastic partener de joacă. În acele timpuri, lumea era mai bogată în locuitori pentru că peste noapte se nășteau mii de oameni de zăpadă care timp de câteva săptămâni umpleau de viață imaginația celor cu sufletul alb. Vă vine sau nu să credeți, acele făpturi sferice cu nasul dintr-un morcov furat din beciul bunicilor și hainuța încheiată tot timpul cu nasturi din cărbune, apăreau din dragoste. Era dragostea celor mici pentru copilărie. Nimeni nu le fura această iubire dintâi și nimeni nu avea dreptul să le-o tulbure. Era de la Dumnezeu lăsat să se bucure de ea. Până și bețivii sau răii satului se rușinau în fața bucuriei celor mici și cautau ulițe lăturalnice pe unde să treacă, ca nu cumva păcatele lor să întineze sfințenia copilăriei. Era o rușine prea mare chiar și pentru dânșii!
Pe vremea aceea, nu știu dacă mai ții minte, sania era cea mai bună prietenă a ta. Un obiect magic care avea puterea de a se transforma in inorog, cal cu aripi sau la nevoie mașină de curse. Ba, uneori era și locomotivă atunci când făceați un tren luuung care ducea în vagoanele lui râsete, chiuituri și voie bună. Toată ulița era cuprinsă de veselie iar oamenii în toată firea vă priveau din curți, sau pe geamurile prea puțin dezghețate, zâmbind. Numai Moș Gheorghe se mai oftica că prea ne opream și noi cu sania direct în gardul omului. Și cred că un astfel de Gheorghe avea fiecare sat în parte. Numai că al nostru se înrăise abia după ce murise mătușa Pazâca.
Tot atunci, pe Moș Crăciun nu-l vedea nimeni, dar el exista. Venea pe ascuns, numai după ce adormeam și ne aducea ciocolată, portocale și rahat turcesc cu aromă de trandafir, în cutie. Dacă nu dormeam, atunci însemna că nu suntem cuminți și întârzia. Nu mult, până a doua zi când trebuia neapărat să le ducem un bidon cu lapte lui tanti Marcica sau moș Iacob…sau ouă. Și știu sigur că și tu ai avut o tanti sau un nene căruia trebuia să-i duci ceva exact în ziua când Moșul aducea bradul și celelalte bucurii împreună cu dânsul. Îți dădeau lacrimile de ciudă că n-ai apucat să-l vezi, mai cu seamă că vroiai să-l rogi să-ți schimbe beșica de porc, c-un balon de-adevăratelea, mare, de culoare verde. De sabie nu aveai neapărat nevoie. De aia iți făcea bunicul și pe lângă asta, de-a Mihai Viteazu te jucai abia primăvara, după ce înfloreau prunii. Atunci așteptai să apară și cărăbușii ca să-ți faci din ei morișcă, și Paștele ca să te imbraci cu hăinuțele cele noi.
Tot în acele timpuri, dragul meu prieten, copiii se jucau afară. Nu aveau nevoie de prea multe chestii ca să fie fericiți și sănătoși. Era de ajuns un tăpșan să fie la îndemână, că de acolo se descurcau ei singuri, fără să trebuiască să le poarte grija oamenii mari. E drept că era utilă și o grădină părăsită, ca cea a mătușii Mădălina, plină cu pomi, soc și răchiți ca să ai unde te ascunde, să-și faci colibă, castel, sau ce vroia imaginația ta să fie acel loc al tuturor posibilităților. Dacă mai aveai și o minge, deja era lux! Proprietarul mingii era întodeauna șeful și Doamne ferește să-l fi supărat cu ceva, pentru că ducea imediat obiectul muncii acasă și tu rămâneai cu pofta-n cui. Mâncai lapte de la vacă și nu știai că ai intoleranță la lactoză, te mușca albina sau mâncai alune fără să bănuiești că există pe lumea sta șocul anafilactic și chiar habar nu aveai că faci alergie la polen…și era bine, bine de tot!
PS: Mi-am cumpărat și eu minge, dar pentru că nu are cine se juca cu mine, cred că am făcut-o cu scopul de a mă simți șef…
Lasa un raspuns