„Metoda eclectică ia ca dată de la alţii filosofia modernă, de până la Decartes şi până în secolul al XIX-lea, filosofie devenită ea însăşi tot mai eclectică şi de aceea instabilă. Kantismul, sistemul în aparenţă cel mai rezistent, e de fapt un simplu pretext pentru construcţiile cele mai antagoniste şi o canava pe care orice brodează ce vrea. Eclectismul românesc e doar un eclectism la puterea a doua. Se caută doctrina cea mai apreciată în Apus, acea de care, după o expresie politicianistă, «se vorbeşte mai mult». Se ştie că un lucru despre care «nu se vorbeşte», sau nu există, sau nu are valoare. O astfel de doctrină e luată ca punct de plecare, recunoscut sau nu, pentru a armoniza cu ajutorul ei elemente alese din diferite alte doctrine. Acest eclectism, adesea numai subînţeles, căci nu-l găsim formulat clar în opere filosofice cu caracter sistematic, serveşte, cu multă bunăvoinţă, tuturor aplicaţiilor ideologice concrete.
A doua metodă, numită, poate prea vag, intuiţionistă sau mistică, e o formulă cu precădere rusă, însă e departe de a fi specific rusă şi antioccidentală, cum se pretinde îndeobşte. Nu e o formulă proprie culturii ruseşti, pentru că intuiţionismul antiintelectualist este însăşi o atitudine a filosofiei apusene, simptom al descompunerii acestei gândiri care, în chip vădit, a ajuns într-o înfundătură.
Ruşii au totuşi meritul de a fi văzut că mistica în filosofie e semnul fără greş al situaţiei tragice, în care se zbate gândirea apuseană. Această problemă apare pentru că: empirismul reduce realitatea la elemente sensibile fără nici o legătură necesară; raţionalismul nu poate realiza decât legături necesare sau idei pur formale, în care tot ce e concret, subiect şi obiect, se pulverizează. Concluzia firească a filosofiei apusene e scepticismul absolut, deci, renunţarea implicită la filosofie.
Salvarea unică e să recunoaştem că existenţa nu e nici în obiect (natură), nici în subiect (suflet), ci pluteşte dincolo de ele ca principiul lor, că e prin urmare supercosmică, iar mijlocul de cunoaştere a ei e mistica, însă o mistică înţelegătoare, care integrează şi empirismul ştiinţei exacte, cum şi raţionalismul filosofiei, în scopul de a ajunge la «cunoştinţa integrală», la sinteza «teosofiei libere», doctrină ce, drept vorbind, e un ortodoxism foarte aproape de teologia catolică.
Evident, filosofia profund naţionalistă din România îşi are rădăcinile în componenta mistică a gândirii cu specific popular. De aceea, trebuie să ne revizuim atitudinea mult prea îngăduitoare cu privire la valorile ei, deoarece mistica în filosofie nu e un punct de plecare sustras îndoielii, ci un refugiu în extremis, o evitare sistematică de a da ochii cu marile greutăţi ale unei cugetări cu răspundere”, consideră filosoful
- Rolul religiei în gândirea românească
În viziunea lui Mircea Florian, „destinul românismului este definitiv legat de ortodoxie. În această privinţă sunt cu desăvârşire anacronice sau ucronice reflecţii de soiul acesta: cum ar fi fost cursul istoriei şi culturii noastre dacă am fi îmbrăţişat catolicismul sau protestantismul în una dintre variaţiile acestuia”.
Rolul unei religii în dezvoltarea unui popor este deosebit de important. Prin religie, omul ia primul contact cu întrebările esenţiale ale existenţei şi, tot aici, găseşte primele răspunsuri. Aceste răspunsuri îi trasează nişte coordonate spirituale, pe care omul trebuie să le urmeze şi în final să le asimileze, ca pe o componentă a personalităţii sale. Specificul fiecărei religii, determină specificul fiecărui popor în parte, prin apartenenţa acestuia la una dintre religiile lumii. Unele religii sunt mai permisive, altele mai radicale, iar relaţiile lor cu ştiinţa, respectiv filosofia, ţin strict de calitatea mai sus menţionată.
„La prima vedere, ştiinţa pozitivă, filosofia şi religia nu insuflă convingerea că urmăresc deopotrivă lămurirea aceloraşi teme, rezolvarea aceloraşi probleme, dezvăluirea aceloraşi mistere, fiecare cu mijloace şi pe căi deosebite. Simpla enunţare a acestei situaţii prevesteşte furtuna. În adevăr, se recunoaşte că îndeobşte filosofia are ca obiect specific cercetarea noţiunilor fundamentale sau prime, după unii, a noţiunilor ultime după alţii, în orice caz, a noţiunilor cele mai vaste, cum sunt spre pildă: esenţa lumii şi vieţii, originea şi ţinta acestora. Dar oare religia nu pretinde la rândul ei că e chemată să se pronunţe asupra aceloraşi chestiuni, iar, în cele din urmă, ştiinţele pozitive şi speciale, deşi pornesc de la domenii limitate şi preocupări restrânse, nu năzuiesc şi ele, prin convergenţa rezultatelor, să ridice vălul de pe aceleaşi enigme? Dacă aceasta ar fi situaţia reală, dacă în adevăr omul s-ar vedea îndatorat să supună unui întreit tratament probleme identice, dacă în sfârşit, spiritul ar huzuri într-un asemenea lux de explicaţii, conflictul, disputele de competenţă şi întâietate, între aceste trei cardinale discipline sunt de neocolit şi primejduiesc unitatea unei culturi. Credem că şi cele mai înverşunate antagonisme între numitele forme de cultură îşi au obârşia în convingerea aceasta că ştiinţa, filosofia şi religia au vocaţia de a răspunde, cu metode diferite, aceloraşi teme, sau că toate sunt modalităţi de cunoaştere, expresie a funcţiei de cunoaştere, nu însă ale celeilalte capitale funcţii pe care o putem numi «poetică» (în sens general), adică funcţia plastică de creaţie, de formare a omului, de modelare a conştiinţei, de instaurarea perfecţiei – pe scurt, de înfăptuire sau acţiune (în accepţia cea mai cuprinzătoare a acestui cuvânt vag)”, susţine gânditorul român, încercând să definească cât mai precis rolul religiei atât în societate, cât şi în relaţia cu celelalte ştiinţe.
Conform opiniei sale, religia are mai degrabă rolul de a pregăti terenul pentru abordări cât mai diferite ale problemelor umane, atâta timp cât aceasta nu se manifestă ca şi cum ar deţine monopolul asupra adevărului suprem. Din acest punct de vedere, ortodoxismul a creat un climat propice unei abordări foarte nuanţate a gândirii occidentale, înlesnind şi capacitatea de a judeca fără părtinire valorile acesteia. Acest lucru a fost posibil pentru că, în ortodoxism, găsim voinţa de a absorbi toate elementele spirituale ale lumii şi, totodată, puterea de a nu ne înstrăina, de a rămâne noi înşine. Cu alte cuvinte, „Ortodoxia a înlesnit românismului o atitudine autonomă faţă de spiritualitatea apuseană. Desigur, ortodoxia nu a contribuit efectiv la înfăptuirea culturii occidentale, nu ne interesează aici din ce motive, însă tocmai de aceea ortodoxia dispune de o mai mare libertate în judecarea rezultatelor culese de acea cultură. Această libertate e în clipa de faţă mai trebuincioasă ca oricând, nu numai nouă dar şi Occidentului. Cultura Apuseană se află azi în greu impas. În criza Europei, noi nu suntem aşa de angrenaţi ca popoarele care au reprezentat creator spiritul european. Drept urmare, noi ne aflăm în buna situaţie de a face senină discriminare între ceea ce e viabil şi ceea ce e mort în cultura europeană, cu deosebire în sfera filosofică”, conchide filosoful român.
Această ipoteză, lansată de autorul nostru în „Viaţa românească” în mai 1940, este, după cum se observă, mai puţin pătimaşă, atât în formă cât şi în conţinut, decât opiniile enunţate de adepţii românismului cu privire la rostul gândirii româneşti în lume. Prin aceasta, ea întruneşte calităţile necesare şi specifice unui caracter arbitrar. În lumina ei, gândirea apuseană are alte contururi, contururi ce o apropie de ea însăşi şi de sensurile sale primordiale, care încep prin a găsi ordinea lumii şi de a o conceptualiza.
- Cultura românească între dor şi teamă
Acest demers are ca rezultat următorul adevăr, acela că omul este măsura existării şi că în dânsul ia fiinţă lumea. De aceea omul trebuie să fie în mereu conştient de el însuşi. Ca să nu „fiinţeze” din greşeală o lume în care nu ar vrea să trăiască. Adică o lume străină de el şi valorile sale reale, o lume în care aparenţele îi trasează destinul.
„Omul – consideră Mircea Florian, arătând posibilul rost al românismului – are în faţa sa deodată porunca de a fi el însuşi, construind feeria lumii şi destinul nimiciei sau a morţii sale. Urmând această cale, care se confundă în narcisism, pierdem prilejul de a fecunda pe plan filosofic cea mai mare descoperire a spiritului ştiinţific nou: în străduinţa noastră teoretică hotărăşte, nu atât de unde purcedem, ci unde mergem, nu atât subiectul mijloc, cât obiectul scop. Puterea de creaţie a românismului îşi va revărsa binefacerile, nu prin tulburarea valorilor ori prin searbăda copiere a curentelor de aiurea ce întreţin confuzia, ci prin energetică şi lucidă ierarhizare a bunurilor de tot felul, prin luminare până în adâncuri a rătăcirilor care pot fi foarte vechi, ca şi foarte noi.” Şi tot el continuă analizând intimitatea şi structura gândirii româneşti: „Primejdia ontologiei, numite existenţiale, fiindcă ia ca bază de operaţie omul prototip, viaţa la înaltă tensiune, pe scurt «existenţa» (în sensul lui Kirkegaard), e cu deosebire serioasă în cultura noastră. Motivul primejdiei ne dezvăluie complexul cel mai adânc şi obştesc al conştiinţei româneşti. Cultura românească s-a întocmit istoriceşte sub semnul nesiguranţei, care e o stare ambivalentă, e o dispoziţie cu două feţe: dorul şi teama. E aşadar o convieţuire de aspiraţii spre un viitor nebulos în făgăduieli şi de fugă deznădăjduită din faţa primejdiilor ascunse în ziua de mâine.”
Lasa un raspuns