Personalitatea lui C-tin Rădulescu Motru este una foarte complexă și se remarcă în cultura românească ca fiind un conducător cultural în sensul că nu cultivă doar o specialitatea științifică, ci se ocupă de destinul global al culturii naționale, simțindu-se răspunzător față de întreaga orientare a civilizației românești în contextul epocii respective. Acesta se remarcă în epocă ca întemeietor de periodice de specialitate, unde caută să promoveze elita culturală a anilor respectivi. Astfel, în 1905 înființează Studii filosofice care după război își schimbă titulatura în Revista de filosofie, apoi editează Analele de psihologie, pentru ca în 1937 să înființeze Jurnalul de psihotehnică. Tot el este cel care întemeiază Societatea română de filosofie unde activează o bună parte din gânditorii de referință ai acelor ani.
Pe plan individual, se remarcă printr-o contribuție deosebit de interesantă și originală în psihologie, dar mai cu seamă în domeniul metafizicii, unde întâlnim două noțiuni specifice filosofului român: personalitate și energie. Acestea, de-a lungul timpului, cu fiecare lucrare sistematică de-a sa, vor căpăta tot mai multă adâncime și amploare dând naștere unei concepții unitare despre lume și viață ce poartă numele de personalism energetic. Această nouă perspectivă teoretică asupra existenței, constă în afirmarea identității structurale a omului cu lumea. Practic, problema fundamentală a personalismului energetic este aceea a identității conștiinței individuale cu unitatea universului, mai precis încearcă să sublinieze identitatea structurală dintre micro-cosmos și macrocosmos. Din lipsă de spațiu vom evita să tratăm pe larg în paginile acestui articol noțiunea de personalism energetic, dar vom sublinia că acesta „este socotit ca o percepție filosofică românească, deoarece unifică știința timpului cu credințele tainice izvorâte din experiența neamului românesc întreg”.
În cele ce urmează, ne vom referi pe scurt la opiniile pe care filosoful român le are cu privire la poporul român, utilizând în demersul nostru afirmațiile pe care acesta le face în lucrările sale, cu menţiunea că respectivele cărţi au fost scrise având la bază următoarea opinie a autorului român, care consideră că „În Europa, peste tot, popoarele îşi pun la încercare însuşirile sufleteşti cu care au fost dăruite de la natură, pentru a-şi asigura un rol istoric. Astăzi se recunoaşte că singura putere de viaţă istorică a lumii este puterea sufletească. Popoarele cu cele mai puternice caractere sunt cele mai bine înarmate pentru viitor.”
Prima lucrare la care vom face referire este „Cultura română şi politicianismul” unde Rădulescu Motru demonstrează că guvernarea acelor ani a adoptat reforme aflate în neconcordanţă cu specificul spiritual autohton şi că în loc să „înlesnească dezvoltarea organică a vieţii sufleteşti a poporului nostru (…) din contra, a împiedicat-o şi a tulburat-o.” El consideră că în cultură se pot vedea cel mai bine trăsăturile spirituale ale unui popor şi că aceasta reprezintă mediul cel mai propice în care trăsăturile respective pot conlucra, se pot dezvolta şi evolua în folosul neamului respectiv. „În ea găsim rezumate toate însuşirile caracteristice ale societăţii, toate creaţiunile mari şi originale ieşite din sufletul acesteia. Amintirile zilelor trăite, precum şi idealurile proiectate în viitor; impresiile venite din lumea externă, precum şi cele izvorâte din spontaneitate sufletească, se contopesc în ea ca într-un tot armonic şi invizibil. Cultura desăvârşită hotărăște diferenţierea permanentă între popoare. Ea este neîndoios cea mai înaltă manifestare a individualităţii.” Adoptând reforme după modelul ţărilor din apus, politicienii acelor vremi au adoptat o politică greşită, îndepărtând românii de individualitatea lor naţională. Rădulescu Motru identifică politicul cu regresul spiritual al poporului român, popor care are alte făgaşuri lăuntrice decât cele promovate de clasa politică, evoluţia acestuia fiind posibilă numai dacă neamul românesc revine la fondul spiritual care îi aparţine de drept, fond a cărui amprentă îi întregeşte personalitatea. Fără el poporul român, este doar un substitut a ceea ce defineşte un neam, anume originalitatea propriei ființe.
Despre această „originalitate” vorbeşte pe larg în cartea sa „Românismul”, apărută în 1936, unde acesta identifică trei direcţii în care personalitate românilor se acordă în principii cu energiile subtile ale fiinţei neamului.
Prima direcţie se referă la reabilitarea spiritualităţii creştine, în special a ortodoxismului, considerând că aceasta face parte din structura intimă a personalităţii poporului român şi că dezvoltarea sa ca neam este posibilă doar prin prisma raportării la specificul acestei religii.
A doua direcţie face referirea la „reabilitarea tradiţiilor şi a instituţiilor de baştină în care a trăit poporul român”, aceasta fiind matca sau sursa din care porneşte gândirea românească.
Iar a treia direcţie pe care se clădeşte fiinţa neamului românesc priveşte „latura biologică şi etnică a populaţiei româneşti. Grija pentru patrimoniul biologic, pentru sănătatea fizică şi morală a populaţiei devine […] raţiunea de a fi a naţionalismului. […] noul naţionalist român priveşte la starea de fapt a românului şi pe realitatea acestei stări îşi croieşte toate planurile de viitor. Nu ceea ce ar fi bine din punct de vedere ideal, ci ceea ce poate în mod real să facă bine. Formează de aici înainte baza politicii sale culturale”.
Adoptând aceste direcţii în gândirea cotidiană, se instaurează, la nivel de atitudine socială, o trăire proprie poporului român, care ar corespunde unei vocaţii şi unui destin naţional autohton bine determinat în istoria omenirii. De asemenea, personalitatea neamului românesc poate fi caracterizată dacă ne raportăm la aceste constante ce par a însoţi neamul românesc de-a lungul istoriei.
Lasa un raspuns