Teama de iubirea adolescentă este asemeni temerii privind moartea, deşi amândouă sunt lucruri normale. Oare înainte de a exista cuvântul fericit nu a existat fericirea? A fi nepăsător la existenţă înseamnă a fi mai puţin călău. Dar dacă privindu-vă într-o oglindă anume constataţi că sunteţi altceva?
Ce poate oferi o societate care ne ia totul: timpul, viața, conştiinţa? Cum ai putea să opui inima ideilor tale? Sau vieţii de zi cu zi? Amintirile sunt singura sursă de nemurire. Doar noi le putem schimba. De multe ori amintirile sunt crude, însă cruzimea se naşte din ceea ce ne pare firesc.
Mă întreb de ce scriu aceste lucruri. Şi alţii mă întreabă. Pentru a-mi uşura conştiinţa. Măcar adevărul a fost spus chiar dacă nu provoacă încă consecinţe. Singură consecinţă a adevărului e răzbunarea faţă de cel care l-a aflat şi mărturisit. Nu trebuie să aruncaţi în mine cu pietre. Nu am vocaţie de martir, doar de scrib.
Nici o idee mare nu poate fi născută din prudenţă. Societatea actuală postulează că obediența este adevăratul curaj. Chiar nu pot să motivez de ce sunt aici, de ce iubesc Soarele şi ploaia, natura şi Bucovina. Iubirea de oameni şi de români mă face imprudent. Nu pot să iubesc trecutul decât trăind. Altfel aş fi eu pământ. Dar nici o gândire logică nu poate fi adevărată dacă nu e trecută prin inimă.
E înjositor să mori de frica morţii. Dar ce valoare e să trăieşti cu aceeaşi frică? Ne gândim permanent la efemeritatea existenţei noastre. Dar fără reflecţia în minţile noastre ar mai exista Universul? Şi dacă da, ce sens ar mai avea el? O frumuseţe unică nu poate înfrânge singurătatea. Trebuie să existe cel care să o aprecieze. Echilibrul se creează din tensiuni contrarii. Un călău se situează totdeauna de partea morţii. E sensul vieţii lui.
Ce rost are o viaţă al cărei deziderat este adevărul? Ce rost are o existenţă al cărei sfârşit este moartea? Un mormânt nu ne poate ajuta cu nimic dar ne poate face mai buni. Fără trecut am fi liberi. Dar goi. Şi cine ar vrea să fie doar o formă?
Lasa un raspuns