Nu trebuie să uităm că, etimologic, cuvântul „simbol” vine din grecescul „symbăllein” care înseamnă a pune împreună şi că orice simbol e susceptibil de cel puţin două interpretări opuse care trebuie să se unească pentru a obţine sensul lui complet, pentru a înţelege cum, de la o operă dramatică la alta, fiecare simbol utilizat de autor îşi lărgeşte aria semantică, îşi multiplică conotaţiile – multe contradictorii – şi câştigă în complexitate, sporind farmecul pieselor cu fiecare nouă lectură.
Despre personajul din textele lui Matei Vişniec, Bogdan Creţu afirmă că el va fi condiţionat de noua viziune asupra condiţiei umane, iar dacă omul apare supus unui inevitabil proces de înstrăinare, de alienare, personajul (semnificantul său în planul textului) va reflecta această stare.
Acelaşi spirit rebel de care vorbea Mario Vargas Llosa când se referea la Don Quijote, acelaşi refuz de a accepta realitatea aşa cum este şi aceeaşi încercare de a o adapta propriilor vise par să răzbată din toate piesele lui Matei Vişniec. De la primele piese într-un act, citite la cenaclul Amfiteatru, la piesele de maturitate, de o largă respiraţie şi cu un mesaj de care nu te poţi apropia decât parţial, teatrul lui Matei Vişniec construieşte o replică la lumea în care trăim, o replică în care, mai mult decât orice, contează adevărul, adevărul fiecăruia dintre personaje, adevărul fiecăruia dintre noi. Pentru că, invitând cititorii / spectatorii să facă parte din uimitorul act al creaţiei, dramaturgul ne permite accesul în universul creat, ne acordă acelaşi statut important ca al personajelor sale şi ne învaţă că întotdeauna există şi o altă opţiune. Un teatru care explorează în enigmatic şi construieşte interpretări ale lumii, notează Mircea Diaconu.
Utilizând un discurs de o politeţe desăvârşită şi ascunzându-şi neliniştea după o ironie abia sesizabilă, autorul pledează în favoarea spiritului uman, a unei umanităţi ce scapă oricărei tendinţe de absolutism, de uniformizare sau de îngrădire, în favoarea libertăţii şi a curajului de a-şi asuma această libertate. Tonul reverenţios şi distant, departe de a transmite indiferenţă, deschide calea marilor întrebări privind sensul existenţei umane – o existenţă situată pe graniţa dintre spirit şi materie, dintre vis şi realitate, dintre uman şi inuman. (Dincolo de replică, se află nelinişti de factură lirică: în miezul pieselor nu e tentaţia re-prezentării, ci întrebarea privind sensul fiinţei şi esenţa ei).
Scrisul este, pentru Matei Vişniec, o necesitate existenţială (nescriind, mă sufoc declară în interviul luat de Monica Bârlădeanu) şi un mod de a comunica celorlalţi încrederea absolută în puterea Cuvântului: am scris întotdeauna ca să public, am scris ca să mă adresez oamenilor, nu am scris niciodată pentru mine. (…) Chiar de la prima Carte a lumii, Cuvântul a fost făcut ca omul să iasă din întunericul din sine.
Astfel, teatrul său e un îndemn la comunicare, la rostirea şi asumarea propriilor convingeri, la curajul de a-ţi împlini destinul de om, indiferent ce riscuri implică acest lucru.
Teatru sau viaţă? Delimitarea este aproape imposibilă. Am putea spune că dramaturgul, construind viziuni, a schimbat statutul graniţei dintre aceste două noţiuni, astfel că nu mai ştii unde se termină teatrul şi unde începe viaţa sau invers. Nu ştim dacă viaţa înseamnă a interpreta mereu un rol sau dacă teatrul nu e altceva decât o reinterpretare a rolurilor pe care ţi le oferă viaţa… De altfel, suntem de acord cu Mircea Diaconu când afirmă că n„u posibilele descifrări contează aici, ci provocarea neliniştii; nu soluţiile filosofice, adică ideologice, ci fiorul existenţial”. Cu Matei Vişniec, teatrul devine o scenă pe care omul îşi reautentifică fiinţa, prin provocarea şi explorarea întrebărilor.
Bibliografie:
Cristina Bândiu, Dincolo de ușă sau despre alegorie, metafora și simbol în teatrul lui Matei Visniec, editura Rovimed Publishers, 2015;
Luc Benoiste, Semne, simboluri şi mituri, editura Humanitas, 1995;
Mircea A. Diaconu, Matei Vişniec, funcţionar al neantului, în Contrafort, nr.12, din decembrie 2004;
Mircea A. Diaconu, Teatrul interogativ, în România literară, nr.39 din 29 septembrie 2006;
Lasa un raspuns