Deputatul Angelica Fădor se implică în prevenirea și combaterea violenței în familie

Potrivit expunerii de motive, introducerea ordinului de protecţie de urgenţă este una dintre măsurile obligatorii prevăzute în Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice („Convenţia de la Istanbul”), adoptată la Istanbul Ia 11 mai 2011 şi ratificată de România prin Legea nr. 30/2016.
Astfel, Articolul 52 – Ordine de interdicţie de urgenta la Convenţiei de la Istanbul — statuează următoarele: „Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul ca autorităţilor competente le este acordată puterea de a dispune, în situaţii de pericol imediat, ca un autor al violenței domestice să părăsească domiciliul victimei sau al persoanei în situaţie de risc pentru o perioadă de timp suficientă și de a-i interzice agresorului să intre în domiciliu sau să contacteze victima sau persoana în situaţie de risc. Măsurile adoptate conform prezentului articol vor da prioritate siguranţei victimelor sau celei a persoanelor în situaţie de risc.”
În majoritatea cazurilor, lipsa unei măsuri legale imediate pune victima în situaţia de a împărţi în continuare domiciliul cu agresorul. Ordinul de protecţie de urgenţă reprezintă o măsură provizorie care oferă siguranţă imediată victimelor violenţei domestice. Din momentul în care autorităţile competente – poliţia, asistenţa socială, unităţile de primiri-urgenţe, sunt anunţate despre un caz de violenţă domestică şi până la obţinerea ordinului de protecţie, viaţa victimei este pusă în pericol în lipsa unor măsuri imediate. Prin această măsură provizorie organul de poliţie constatator va avea competența să evacueze agresorul din gospodăria în care convieţuiesc părţile şi să îi impună acestuia să păstreze o distanţă minimă faţă de victimă.
În prezent, media naţională a duratei de judecare a unei cereri de emitere a unui ordin de protecţie este de 30 de zile de la înregistrarea dosarului în instanţă, timp în care victima nu se află în siguranţă, agresorul putând să facă presiuni sau ameninţări pentru a convinge victima să îşi retragă plângerea. Ordinul de protecţie de urgenţă ar preveni astfel de situaţii şi ar garanta siguranţa imediată a victimei violenţei domestice.
Inițiatorii legii consideră că înlăturarea răspunderii penale ca urmare a împăcării părţilor trebuie să fie aplicabilă numai în cazul primei sesizări sau plângeri penale depuse de victimă sau de orice altă persoană care constată actul de violenţă, în cazul infracţiunilor săvârşite contra integrităţii corporale sau sănătăţii (art. 193, 194, 196 din Codul Penal), şi al infracţiunilor săvârşite asupra unui membru de familie (art. 199 din Codul Penal). Organul de poliţie competent poate dispune şi o sancţiune contravenţională sub formă de amendă contravenţională şi/sau prestarea unor activităţi în folosul comunităţii.
În cazul în care agresorul săvârşeşte în mod repetat infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii, precum şi infracţiuni asupra unui membru de familie, împăcarea părţilor nu mai poate înlătura răspunderea penală, prin derogare de la prevederile Codului Penal.
Sintagma „în cazul în care conviețuiesc” din cuprinsul prevederilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, este neconstituţională, conform Deciziei nr. 264/2017 a Curţii Constituţionale a României. Art. 3 lit. b) din Convenţia din I I mai 2011 a Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, ratificată de România prin Legea nr. 30/2016, Convenţie ce reprezintă un veritabil tratat privind drepturile omului, prevede că „violenţa domestică” înseamnă toate acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică, care se produc în mediul familial sau domestic ori între foştii sau actualii soţi sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărţit acelaşi domiciliu cu victima. Prin urmare, condiţia convieţuirii impusă de prevederile art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, pentru a se putea emite un ordin de protecţie, constituie o neconcordanţă, în accepţiunea art. 20 alin. (2) din Constituţie, între legea internă şi un tratat privitor la drepturile fundamentale ale omului, situație în care textul constituțional consacră prioritatea reglementării internaționale.
Ținând cont de lipsa reglementărilor în ceea ce privește protecția victimelor violenței domestice, modificările propuse ar asigura ajutorul imediat al victimei, fapt care, în numeroase cazuri ar putea chiar salva viața persoanei vătămate, respective, în cazul actelor de violență săvârșite în mod repetat, împăcarea părților nu ar mai fi posibilă, agresorul fiind obligat să răspundă penal pentru faptele sale.