În aparență toți suntem buni, corecți, fericiți, îndrăgostiți, niște ființe demne de toată stima și considerația. Și toate astea le punem cu ostentație pe Facebook ca să dăm de știre la toată lumea de valoarea noastră, de viața noastră în aparență perfectă. Dacă ne-am putea minți și sufletul cu atâta ușurință cum ne mințim semenii, chiar ar fi o realizare. Atunci, toate aceste eforturi de a poza în ceea ce nu suntem, ar avea rost. Așa creăm numai amăgiri mari și glorioase ca niște cortine ale unui fost teatru de lux, în spatele cărora a rămas viu numai întunericul. În tenebrele lui, copilul din noi bâjbâie în căutarea luminii în timp ce adultul, de cele mai multe ori s-a resemnat și primește îmbrățișarea nopții în care trăiește, ca pe o declarație de dragoste.
Anii trec și în spatele acestor cortine majestoase care stau în fața spectatorilor fără a se ridica niciodată, scena devine tot mai goală și frica întregește tabloul lugubru al întunericului. Singurătatea la care ne condamnăm pentru păstrarea aparențelor își spune cuvântul și simțim că nu mai avem motive adevărate pentru a trăi. Așa ne-am transformat într-o societate tristă, plină de frustrări și neîmpliniri, pentru că am reușit să ne îndepărtăm de noi înșine grozav de mult, încercând mereu să părem mai mult decât suntem sau pozând în modele care nu ne caracterizează. Și toate astea pentru un like. Nu vorbim aici numai despre binecunoscutul like de pe Facebook, ci vorbim despre „like” ca o recunoaștere din partea majorității. Căutăm aprobarea celor care nu contează în ecuația noastră existențială, ca și cum de ei depinde fericirea noastră. E o concepție total greșită, pentru că principala sursă a fericirii noastre este împăcarea cu noi înșine, iar sursa secundară a fericirii se trage din dragostea celor apropiați. Orice căutare a împlinirii personale dincolo de aceste limite este sortită eșecului.
Aparențele acoperă cu un maldăr de minciuni adevăratul nostru eu, adevăratul nostru fel de a fi. Sunt creatoarele unei lumi iluzorii care ne acaparează și care în cele din urmă ne distruge. Nimeni nu poate trăi departe de el însuși, ori aparențele tocmai asta fac: ne poartă pe meleaguri pe care nu le cunoaștem, unde nu ne simțim niciodată ca acasă, pentru că suntem departe de lumea noastră interioară. Ea este singura de care trebuie să ținem cont. Ea ne arată drumul cel mai potrivit către reușita în viață, către împlinirea personală, către fericire. Reușind să rămânem sinceri cu noi înșine, fără a cădea în capcana triumfalistă a aparențelor, vom obține numai like-urile care contează, numai acelea care ne vor așeza acolo unde trebuie pe scara evoluției umane și sociale, acela fiind singurul loc ce ne va împlini din toate punctele de vedere. Aparențele sunt bune dacă vrei să fii un meteorit, dar dacă vrei să fii o adevărată stea, lasă-le deoparte, nu te mai da cu sclipici, ci lasă lumina ta interioară să te pună în evidență.
