Filosofia vrea să ofere o concepție cât mai adevărată și obiectivă asupra lumii, eliminând orice reziduu subiectiv, devenind astfel cât mai științifică. Din acest punct de vedere trăsăturile etnice pot deveni un impediment în realizarea acestui scop. Așa se explică de ce atunci când într-un sistem se constată existența unei disonanțe logice, aceasta este pusă fie pe seama prejudecăților, fie a tradițiilor specificului național. Totuși, respectivele disonanțe nu trebuie tratate cu superficialitate, ci analizate cu obiectivitate și rigurozitate științifică, în primul rând pentru a le explica cât mai adecvat și în al doilea rând, pentru că ele sunt cele care caracterizează la un moment dat specificul spiritual al unui popor. Asta pentru că fiecare popor în parte are, înafară de tradiții și idiomuri, anumite caractere tipice și personale, anumite modalități de a reacționa în momente speciale, inclusiv anumite modalități de a privi lucrurile și a le exprima.
Având în vedere cele menționate mai sus, considerăm că gândirea românească are propriile sale caracteristici ce o particularizează și-i conferă o structură aparte și bine definită în raport cu celelalte curente (tipuri) de gândire. Nu știu dacă putem vorbi despre un românism filosofic, dar sigur putem discuta despre o gândire românească originală care, folosindu-se de propriile instrumente lăuntrice, oferă răspunsuri la marile întrebări ale filosofiei în deplină concordanță cu trăirile ce ne caracterizează ființa neamului. Considerăm important un asemenea demers deoarece, în plin proces de globalizare, aceste particularități dispar încetul cu încetul. Ori globalizarea nu înseamnă renunțarea la identitate, ci conștienți fiind de propriile noastre caracteristici culturale, să ne folosim de acestea pentru îmbogățirea zestrei culturale a omenirii.
Mihai Eminescu despre români
Eminescu consideră că poporul român este „deștept, inimos și curat la suflet”. Tot el subliniază că unitatea neamului românesc este dată de tradiție, moravuri, limbă și că țărănimea reprezintă cea mai pozitivă clasă socială în sensul că păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională. Caracteristicile specifice românești, prin care ne definim ca popor, le explică prin ocupațiile păstorești sub semnul cărora așează universul spiritual al românilor. „Românii – susține Eminescu – au fost un popor de ciobani; de acolo multe tipuri frumoase, de-acolo cuminția românului care ca cioban a avut multă vreme să se ocupe de el însuși, de acolo limba spornică și plină de figuri, de acolo simțământul adânc pentru frumusețile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo povești, cântece, legende, c-un cuvânt, de-acolo un popor plin de originalitate și de-o feciorească putere formată printr-o muncă plăcută, fără trudă.” Cu alte cuvinte, această îndeletnicire ne-a permis să ne întoarcem către noi înșine, să ne analizăm atât ca indivizi cât și ca părți ce compun și fac parte din univers. Concluziile la care am ajuns le-am pus în cântec, în vers, în joc, în bocet, în obiceiuri, tradiții, ritualuri și tot ce ține de cultura populară. Neavând un limbaj științific, aidoma culturilor occidentale, țăranul român a găsit mijloacele proprii de a-și exprima trăirile și constatările metafizice pe care le-a încercat de-a lungul timpului. Eminescu nu face altceva decât să evidențieze prin cele afirmate mai sus aceste aspecte, eliminând astfel problema sincronismului spiritual în raport cu celelalte culturi ale lumii.
Constantin Rădulescu Motru şi psihologia poporului român
În lucrarea „Psihologia poporului român”, Rădulescu Motru reuşeşte să identifice acele elemente specifice spiritualităţii româneşti şi să le scoată în evidenţă, arătând că populaţiile care se ridică la o cultură naţională au în ele capacitatea de a-şi particulariza experienţa istorică în instituţii de natură spirituală, instituţii care odată înrădăcinate preiau conducerea vieţii lor sufleteşti, reuşind ulterior, să dirijeze după normele dictate de voinţa lor atât manifestările ce ţin de factorul ereditar, cât şi cele care ţin de influenţa factorului geografic. Tot el subliniază importanţa sufletului în cunoaşterea unui popor, arătând că există un suflet naţional ce s-a format din contopirea trăirilor sufleteşti ale celor din trecut, cu trăirile celor care trăiesc şi că această imagine sufletească reprezintă chipul în care ne întrupăm în faţa altor neamuri.
Pentru a reda cu fidelitate perspectiva gânditorului român asupra personalităţii neamului românesc, ne permitem a reda un citat mai lung din lucrarea de mai sus. Prin urmare, românul pare „preocupat de ce vor zice alţii; uşurelnic când va trebui să ia hotărâri sub influența mulţimii; religios şi naţionalist de ochii altora şi în genere totdeauna aţântit cu ochii pe ce vor face alţii, românul pare dar a trăi sufleteşte mai mult cu o conştiinţă de grup decât cu conştiinţa sa personală. În conştiinţa grupului îşi găseşte dânsul pe de-a gata până şi cele mai ieftine motive ale vieţii sale zilnice. Casa lui este plăcută după obiceiul românesc şi nu după gustul său personal; masa lui de asemeni; haina lui, de asemeni; până şi mormântul părinţilor săi de asemeni. Românul nu caută să-şi aproprie natura externă cu gândul de a o transforma şi de a o diferenţia după caracterul persoanei sale, persoana sa nu cere de la natură diferenţieri speciale, ci ea se mulţumeşte cu acelea pe care le-a dobândit obiceiul neamului […]. Fixarea personalităţii sale, românul nu o caută nici în timp, nici în spaţiu […]. Românul când a avut ceva de păstrat, l-a încredinţat lumii. El şi-a vărsat focul inimii într-o lume tot ca a lui, şi a evitat totdeauna să stea de vorbă cu sine însuşi, sau să-şi sape gândul pe piatră sau metal. Lumea chemată să-i ştie gândul este lumea cu care el stă de vorbă; lumea cu care el poate cânta, juca şi munci împreună; este lumea vizibilă lui şi care îi absoarbe cu desăvârşire individualitatea.”
Cu alte cuvinte, Motru consideră că sufletul nostru este unul gregar.
„Prin suflet gregar, sociologia înţelege altceva decât un suflet solidar. Solidaritatea este opera sacrificiului conştient, pe când gregarismul este o stare impusă prin împrejurări şi tradiţie.” Având în vedere condiţiile create de istorie, gregarismul este considerat de către autorul roman „cea mai nimerită armă de luptă. Fără acest gregarism nu s-ar fi putut păstra unitatea limbii şi a bisericii. Fără el, organizarea politică ar fi fost mai divizată de cum a fost. Gregarismul a oprit diferenţierea personalităţilor şi cu aceasta a culturii, dar în schimb el ne-a păstrat întregimea neamului şi a slabei culturi româneşti aşa cum era ea.”
Mircea Vulcănescu şi dimensiunea românească a existenţei
Mircea Vulcănescu a făcut parte din echipa de sociologi a lui Dimitrie Gusti, care au cercetat lumea satului românesc, fiind considerat cel mai înzestrat discipol al acestuia. Pe durata cercetării sociologice la care a luat parte, a devenit fascinat de realitatea sătească românească, considerând că aceasta conţine izvoarele autentice ale vieţii noastre româneşti. Astfel, începe să colecteze date pentru o eventuală construcţie cu profil etnic care are la bază înţelepciunea ţărănească şi limba populară. Cu acest prilej, gânditorul român observă că gândirea românească se dezvoltă pe direcţii ce îşi au rădăcina în cultura altor neamuri, fără să reflecte constantele gândirii româneşti. Astfel „sufletul românesc e un lucru complex, produs al unei serii întregi de influenţe” pe care le-a denumit ispite. Una dintre ispitele cu care a luat contact sufletul românesc este cea latină, care a condus la unirea religioasă, a determinat opera cronicarilor şi a înfiinţat şcoala latinistă. Altă ispită este cea bizantină, care s-ar caracteriza prin strădania voievozilor de a întemeia şi dezvolta statele româneşti. Apoi urmează cea rusească, care corespunde poporanismului, una franceză identificabilă în spiritul paşoptismului, alta germană, vizibilă prin Eminescu şi junimiştii, etc. Totuşi, pe lângă toate ispitele enumerate mai sus, mai există una, care nu implică orientarea după un model extern şi care reprezintă ceea ce suntem noi, în esenţa noastră, anume: ispita dacică.
În opinia sa, românii au o percepţie foarte complexă asupra vieţii, remarcând că aceasta este privită ca o înfrăţire universală a lucrurilor omeneşti, cu cele ale firii, ale naturii, creându-se o legătură mitică între aceste elemente, prin prisma cărora românii îşi explică destinul. Această percepţie este posibilă datorită faptului că strămoşii noştri ar fi traci, aceştia fiind cunoscuţi ca un neam în pieptul căruia băteau două inimi: una care îl lega pe om de glie, de pământ şi una care îl făcea frate cu întregul univers.
De asemenea, Voiculescu observă că la români, opoziţia dintre masculin şi feminin nu are o semnificaţie strict biologică, limitată doar la fiinţele vii, ci merge până la miezul existenţial al fiinţei particulare „împrumutând acesteia caracter bărbătesc sau femeiesc în raport cu o anumită tărie sau slăbiciune lăuntrică a fiinţei”. Astfel pentru român calitatea masculină esenţială se identifică cu ideea de lucrare, de acţiune, în timp ce principala însuşire feminină pare a fi pasivitatea sau receptivitatea. Din acest motiv, prototipul de bărbat în viziunea neamului nostru este Dumnezeu Tatăl, iar „lumea” ca şi „vremea”, în sensul cel mai cuprinzător pe care aceşti termeni îl pot avea, reprezintă fiinţa feminină, care prinde chip sub forma Maicii Domnului, privită ca fiinţă primitoare de Dumnezeu.
Tot el ne arătă că ideea de Dumnezeu este una aparte în percepţia românilor. Divinitatea nu este o fiinţa abstractă, o esenţă imaterială, ci este o fiinţă reală pe care-o consideră responsabilă pentru toate faptele şi întâmplările.
Altă caracteristică a poporului român ar fi, potrivit lui Voiculescu, aceea prin care existenţa lucrului este redată de mentalitatea populară prin „se întâmplă”. Acest „se întâmplă” pare a fi atemporal şi aspaţial sau, cel puţin, timpul prezent şi spaţiul prezent nu sunt în niciun fel privilegiate. Pe de altă parte, în timp ce pentru gândirea occidentală întâmplarea este un o acţiune, la noi, întâmplarea este mai degrabă rezultatul unei asemenea acţiuni înregistrate de un ins sau lucru, ceva care i s-a întâmplat, o aşa zisă păţanie.
În urma cercetărilor pe care le-a făcut, concluzia filosofului român este următoarea: „Fiecare popor are lăsată de la Dumnezeu o faţă proprie, un chip al lui de a vedea lumea şi de a răsfrânge pentru alţii. Fiecare își face o idee despre lume şi despre om, în funcţie de dimensiunea în care i se proiectează lui însuşi existenţa.”
Lasa un raspuns