Am trăi visul american în urbea Sucevei și am povesti nepoților cât am fost de „wild” amândoi, în ajunul tinereților noastre. (Între noi fie vorba, Doamne ferește să te prind că le povestești așa ceva copiilor!!!). Cumva, daca mi-ar intra salariul, chiar cred că te-aș duce la film și am cumpăra popcorn în cutii de alea mari, cu stegulețe și inimioare, iar din floricelele căzute pe jos, ți-aș scrie pe podeaua cinema-ului, la picioarele tale „I love you!”. Tu mi-ai zâmbi frumos, cum numai tu știi s-o faci și m-ai săruta exact ca la Hollywood, iar în sufletul meu se va auzi imnul american cântat de un cor de 100 de negri, a 100 de kg fiecare. În ochii tăi aș vedea 50 de steluțe pe fond albastru iar buzele tale, atât de pline și fragede, bat pariu că ar fi vopsite cu 6 dungi albe și 7 roșii, musai orizontale, întocmai ca pe steagul Statelor Unite. „Yes, We Can!”, scumpo, „Yes We Can!”.
Da, iubito! Ne iubim tot mai comercial. Ne trăim dragostea în mall-uri și fast-food-uri, iar cine ia cadoul mai scump, acela iubește mai mult. „Te iubesc” nu mai înseamnă nimic dacă nu vine la pachet cu un telefon de ultimă generație, iar ținutul de mână nu mai are nici un farmec dacă în mâna cealaltă nu avem o shaorma cu de toate. Relațiile noastre sunt tot mai artificiale și credem tot mai des că suntem proprietarii partenerilor noștri. Considerăm că putem face ce vrem cu ei, că aceștia trebuie să facă doar ce le permitem, atâta timp cât le cumpărăm dragostea. Construim, prin valorile promovate, o lume tot mai tristă și tot mai bolnavă. Suntem tot mai singuri, tot mai atașați de obiecte sau activități care nu ne pot oferi nimic, decât doar bucurii de moment atât de trecătoare, încât imediat trebuie să le înlocuim cu altceva, la fel de trecător. Ne înconjurăm cu un zid de obiecte prin care rareori mai reușește să treacă un suflet cald, un zid atât de înalt și de gros încât, de multe ori, nici noi nu mai reușim să trecem de el ca să vedem ce e dincolo de dânsul. Ne construim cetăți din nimicuri pe care cheltuim bani, energie, nervi crezând că așa ne vom afla liniștea, că așa ne vom împlini ca oameni… și devenim tot mai irascibili, tot mai frustrați, tot mai indispuși.
Iubito, iartă-mă că-ți spun asta, dar eu pe 14 februarie nu te iubesc mai mult decât pe 7 ianuarie, sau 31 mai. Eu te iubesc la fel zi de zi. Nu am nevoie de o dată anume ca să mă bucur de tine. Nimeni nu trebuie să-mi facă un program oficial pentru a-ți declara dragostea, nici nu am nevoie de un orar prestabilit ca să te sărut, sau să te țin de mână… și în mod cert nu am nevoie de o zi internațională ca să îți ofer flori sau atenție. Atunci când vine vorba despre iubirea noastră, nu am nevoie de nimic altceva decât de tine!
PS: știi că nu sunt superstițios, dar de Sf. Valentin am auzit că e bine să porți lenjerie roșie.
Lasa un raspuns