Două lumi ce nu se mai recunosc ca parte din același popor

Dragoş Huţuleac

România anului 2025 nu mai este doar o țară divizată politic. Este o țară polarizată profund, în care diferențele de opinie s-au transformat în rupturi de comunicare, în respingere totală a celuilalt, în incapacitatea tot mai evidentă de a construi ceva împreună. Și nu e o excepție. Același fenomen se regăsește astăzi în toată lumea: din America până în Europa, din Asia până în America Latină, societățile nu mai sunt doar diversificate ideologic ci sunt fragmentate, tensionate și deseori gata să explodeze.

Din punctul meu de vedere, la rădăcina acestui fenomen stă o acumulare de factori sociali, psihologici și economici care, deși par separați sunt interconectaţi.

Pe plan social, societățile au devenit tot mai complexe, dar și tot mai inegale. În România, după mai bine de trei decenii de tranziție, o parte din populație a reușit să-și reconstruiască viața, să se adapteze, să prospere. Alta, însă, a rămas blocată în frustrări, lipsuri și sentimentul că a fost uitată. Acest decalaj nu este doar financiar. Este și cultural, și educațional, și identitar. Oamenii nu mai simt că fac parte din același proiect colectiv.

Din punct de vedere psihologic, polarizarea este întreținută de nevoia firească a individului de a aparține unui grup, de a găsi un „noi” care să-i dea sens și protecție. Dar când „noi” se definește exclusiv în opoziție cu „ei”, când identitatea se construiește nu prin valori comune, ci prin ură față de celălalt, atunci societatea se rupe.

În România, această ruptură este alimentată zilnic. Prin media, în rețelele sociale, în discursul politic. Fie ești cu ai tăi, fie ești împotriva lor. Fie ești „corect”, fie ești „trădător”. Nu mai există nuanțe, nu mai există gândire critică – doar tabere. Și în fiecare tabără, convingerea că „ceilalți” sunt răul absolut.

Din punct de vedere economic, globalizarea și revoluția digitală au adâncit prăpastia. Noile elite (tehnologice, financiare, ideologice) trăiesc într-o altă lume. O lume a conectivității, a informației instant, a deciziilor fluide. Restul societății se simte depășită, abandonată, manipulată. Iar când apare o criză (economică, sanitară, militară) tensiunile refulate ies la suprafață cu și mai multă forță.

De aceea, în România, confruntările politice nu sunt despre soluții, ci despre identitate. Aderarea la un partid sau la o viziune nu mai înseamnă alegerea unui set de idei, ci asumarea unei poziții existențiale. E o luptă pentru supraviețuire simbolică, în care orice compromis e perceput ca trădare.

Această logică a conflictului continuu nu este doar periculoasă, ci și sterilă. Ea blochează dezvoltarea, paralizează dialogul, anulează solidaritatea. Într-o societate polarizată, nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Și dacă nu ne mai putem asculta, cum am mai putea construi ceva împreună?

Ieșirea din această situaţie nu va veni ușor. Ea presupune reconstrucția încrederii și a unui spațiu comun de dialog. Presupune lideri care nu mai mizează pe conflict, ci pe reconectare iar România nu duce lipsă de oameni inteligenți, onești și capabili să facă asta. Dar acești oameni trebuie scoși la lumină și aduși în centrul societății. Pentru că polarizarea, dacă nu e oprită, nu se autoechilibrează. Se adâncește, până la punctul în care fisura devine ireparabilă. Și atunci nu mai rămâne decât tăcerea… Apăsătoare, rece și periculoasă, care se așterne între două lumi ce nu se mai recunosc ca parte din același popor.