Faptul că viețuiește printre noi mă face fie să-l consider pe Dumnezeu puțin nedrept, fie pe diavol mai șmecher decât trebuie. Geloșii nu sunt oameni. Sunt stafii care ne bântuie viața și ne-o tulbură. Dacă ar fi oameni, ne-ar face viața frumoasă, nu un calvar în care ajungi să invidiezi deținuții pentru libertatea pe care le-o oferă pușcăria. Niciodată o persoană geloasă nu va ști să iubească, pentru că iubirea înseamnă încredere și totodată e cea mai elevată formă a libertății, tocmai pentru că nu cunoaște limite sau îngrădiri decât cele ale bunului simț. O persoană geloasă nu are bun simț. Ea are un „simț” rău, transformat într-un vierme care îl distruge pe interior și îi devorează întreaga existență lăsându-l fără picătură de fericire, fără gram de împlinire personală. Cât timp nu caută un remediu împotriva viermelui respectiv, până și o coadă de mătură are șanse mai mari să cunoască dragostea adevărată.
Pe lângă asta, absolut nicio persoană geloasă nu e, n-a fost și nici nu va fi un partener corect. Tocmai disperarea cu care pozează în această postură o dă de gol. Bat pariu cu toți cititorii mei, atât cu cei geloși, cât și cu cei normali la cap, că cel care înșeală prima într-o relație e tocmai persoana geloasă. Pentru că gândirea lor bolnavă nu le permite să se comporte normal, să vorbească despre probleme imaginare sau reale ale relației în care se află. Nuuuu! Ei o fac pe sfinții, pe mironosițele, ce să mai vorbim: Fecioara Maria e minciună pe lângă ei, chiar dacă în mintea lor e iadul.
O persoană geloasă nu vede în celălalt un partener, ci vede o proprietate și se comportă în consecință. Uită că cel de lângă dânsa e un om și are impresia că e curtea lu’ tac’su pe care o poate călca în picioare, în care își poate face nevoile, în care primește pe cine vrea ea, ca doar ea e stăpân, ea e cea mai important persoană de-acolo și nimeni nu mai încape în jurul ei decât dacă îi suflă în borș. În fapt, vorbim de niște persoane slabe și frustrate. Gelozia lor pornește de la lipsa de încredere în ei înșiși. În mintea lor, realizează că nu sunt destul de buni pentru cel sau cea cu care sunt aflați în relație și așa ajung să se teamă de „concurență”. Tot lipsa de încredere în propriile calități le face să caute cu disperare atenția celorlalți, acesta fiind și motivul pentru care ajung să calce strâmb aproape întotdeauna: se găsește cineva care să le bage puțin mai mult în seamă decât partenerul. Nu contează că boul/vita de lângă poate chiar o/îl iubește cu adevărat… important e că băgătorul în seamă i-a spus că are fund mișto.
…și da, au dreptate! Geloșii nu sunt îndeajuns de buni pentru cei de lângă dânșii. Pentru că viermele pe care îl poartă în ei, nu-i distruge doar pe dânșii, ci și viața celor pe care pretind că-i iubesc. E o boală mai rea decât cancerul iar natura ei nu e una fiziologică, ci una profund prostească… și iarăși, da!… voi, geloșii, veți rămâne singuri dacă continuați în nebunia voastră. Fiindcă partenerul vostru, oricât ar fi de îndrăgostit de voi, dacă nu-i masochist, sigur va prefera să-și petreacă viața alături de cineva care îi poate oferi normalitate și liniște… Amin!
Lasa un raspuns