Așa cum a descoperit etnologul și cum a redat și el mai apoi, Suceava era de fapt pădure. Poieni și păduri, mai exact, pe care nimeni nu le luase la pas niciodată, vaste și nemărginite.
Într-un an secetos însă, lipsa apei a împins o comunitate de păstori până în mijlocul pădurii, pe malul râului Suceava unde au găsit un sihastru. Așa cum spune legenda, acesta locuia într-o scorbură uriașă de copac, undeva pe locul mănăstirii Mirăuți. S-au stabilit împrejur și după moartea sihastrului, au transformat arborele uriaș în biserică, în același loc. Dar cum nimic nu este veșnic, nici frumusețile locului nu au rămas neatinse. Pădurile nemărginite s-au rărit și satul păstorilor a început să crească până a captat atenția unor „căpcăuni cu un singur ochi”, așa cum arată legenda.
„Dar bine-a zis cine-a zis că «apa trece, pietrele rămîn». Venit-au căpcînii şi tătarii şi alte lifte rele, şi multe daune şi supărări au făcut bieţilor români. Dar cum veniră, aşa se şi întoarseră.. Apa s-a scurs şi pietrele au rămas !… Românii, ce scăpară teferi din mîinile lor, adunîndu-se din nou la un loc, îşi făcură alte case, cu mult mai mari şi mai frumoase decum erau cele de mai-nainte. Mai tîrziu, şi anume după ce şi-au ales românii pe Iuga-Vodă de domnitor, puse acesta ca să se ridice pe locul unde a fost mai nainte biserica cea de lemn, altă biserică, cu mult mai mare şi mai frumoasă, şi nu din lemn, ca cea dintîi, ci din piatră şi cărămidă. (…) Şi de-atunci şi pînă în ziua de astăzi, biserica aceasta, care acuma (an. 1895) e mai toată ruinată şi pustie, s-a numit şi se numeşte biserica Mirăuţului sau simplu, Mirăuţ”, se arată în monografia Sucevei a lui Simion Florea Marian.
Iată-ne la multe sute de ani după aceste întâmplări și parcă pădurile din legendă devin tot mai rare, tot mai prețioase. Pădurile au devenit ogoare, ogoarele au devenit blocuri și case și pădurile s-au retras până la periferie. Chiar și așa, suntem județul cu una dintre cele mai împădurite zone din țară, iar România este încă una din cele mai verzi state din Europa. Cu toate acestea, nu pot să nu pun o simplă întrebare: de ce evoluția și progresul nostru sunt condiționate de dispariția mediului natural? De ce omul, inclusiv suceveanul nu știe să sfințească locul și altfel decât construind betoane peste betoane?
În curând, din vorba populară „apa trece, pietrele rămân” vom putea spune că natura trece, blocurile rămân.
Lasa un raspuns