De ani de zile suntem bătuți la cap de specialiști despre importanța muncii în echipă. Practic au descoperit că apa-i udă sau că roata se învârte, dar cu toate astea sunt studii peste studii și cărți peste cărți care ne certifică, ne definesc, ne demonstrează și ne stipulează că 10 oameni ridică mai ușor o bârnă decât unul singur.
Și toate astea, bazate pe studii științifice, care au durat zeci de ani, făcute în mari centre universitare sau de cercetare ale lumii, cheltuind bani, resurse și energie în acest demers, deși le-ar fi fost mult mai ușor și i-ar fi costat mult mai puțin dacă îi întrebau despre trebușoara asta pe badea Gheorghe sau pe mătușa Ileana din Cucuieți. Ei le-ar fi spus că au strâns fânul mult mai ușor în clacă, decât singuri, că au făcut clacă pentru a-și ridica casa mai ușor, nu au muncit singuri, că au lucrat împreună cu nepoții și copiii pământul, nu singuri, că au mâncat împreună când au terminat și s-au bucurat și întristat împreună când a fost nevoie. Probabil le-ar fi prezentat și alte „studii complexe” prin care le-ar fi explicat cercetătorilor noștri că e mai ușor să faci unele treburi în echipă decât separat. Poate chiar ar fi găsit o aplicație practică să le demonstreze acest adevăr simplu, pentru că sunt destule activități prin gospodărie care pot certifica această evidență.
Și-mi amintesc că nu tare demult nu trebuia să ne zică nimeni nimic despre avantajele muncii în echipă, pentru că eram cu toții conștienți de dânsele. Nu știu când am avut timp să devenim individualiști și egoiști cât să trebuiască să facem cursuri ca să ne amintim că suntem oameni și că e specific omenesc să fii ajutat și să ajuți la rândul tău.
Când eram mic și mergeam în țarnă, după ce terminam munca pe terenul nostru, musai treceam și pe la vecini să-i ajutăm să termine mai repede sau veneau ei la noi dacă terminau primii, tot pentru a ne ajuta. Apoi mâncam împreună, râdeam împreună și veneam împreună spre case. Ca o echipă. Acasă, tot ca o echipă, ne împărțeam sarcinile și dacă vedeam că unul dintre noi nu dovedește cu treaba, era ajutat de celălalt, totul pentru ca la finalul zilei să ne așezăm ca o echipă în jurul mămăligii aburinde, să mâncăm bine, bucuroși că le-am dus pe toate la capăt. Încep să cred că această unitate, această obișnuință de a lucra în echipă a dispărut începând cu momentul când am renunțat la mămăligă în favoarea pâinii cumpărate. Dar e numai o opinie pe care o voi argumenta într-un editorial viitor.
Lasa un raspuns